Poezie – Cat. B – Premiul I – Andrei Theodor Starcea (17 ani, Bucuresti) – „Efectul fluturelui”

Efectul fluturelui

Cocon

-Eu nu strivesc corona de minuni a lumii!

-Atunci de ce porți mască medicală?

-Ca să nu o strivești nici tu, șarpe plouat!

Ești atât de neghioabă, încât, dacă ai fi câine, ai spune miau!

-Iha! Plouă cu stele și te-au lovit în cap!

-Sunt stele verzi?

-Nu!

– Vezi că ți-a făcut Odin cu ochiu’!

– Și ție Horus…

– Ți-e foame?

-Foamea este prin definiție o stare de fapt complexă, arhetipală.

Oamenii simțeau foamea încă de la începuturile timpului.

-Crezi că Adam simțea foamea?

-De ce, altfel, ar fi mâncat din fructul oprit?

-Meduzele nu zboară!

-Dar te fac să împietrești!

-Ești o harpie care cântă la harpă,

o, Lilith cu prenume de Apollo!

-Mi se spune des, Sam!

***

Nu noi am vrut să ne naștem, dar

dacă am putea alege acum, probabil

ne-am naște oricum.

Liberul arbitru este o iluzie.

Nu mă crezi? Atunci dispari acum!

Dacă am dreptate, ne vom revedea la finalul poeziei.

Pe curând!

***

Ți-am zis eu, pui de om!

Ieși din cocon!

 

  1. Metamorfoză

De ce?

O întrebare simplă pe care și-o poate pune orice dobitoc

cu pretenții la genialitate,

dar, dacă este măcar un suflet care și-o pune sincer,

atunci mai este o speranță să nu cădem toți în mediocritate

lucidă, efemeră, decăzută și de….

Oare?

O întrebare concludentă,

dar inutilă.

Acum pe bune! Fără mișto,

Tu,

Cititor plictisit,

te-ai întrebat vreodată cu adevărat care este înțelesul acestei întrebări?

Sau ați uitat cum este să fii prins între idei ca între două coji aleatorii de nucă, eternă

și fără de sens uman, căci purul nu poate fi mai presus de ceea ce intelectul neatins al unei pete

de rugină de pe spatele unei amintiri uitate a unei ființe, care nu a existat nicicând, e…

Sau știu și eu? Poate greșesc naibii, doar nu m-am mai trezit de mult. Nu?

Cum?

Cu ce tupeu mi-arunci tu verdicte verzi îmbrăcate în frunze roșii, sângerii?

Cu ce drept este stângul deasupra mea?

Ironic fapt, tu crezi că delirez, dar este prima oară în eternitate când nu delirez, de fapt.

Josnic! Sunt acrofob.

Cu ce tupeu vii tu, soare, să mă plesnești peste față cu razele tale reci, dimineața,

când eu încerc să dorm, că altcândva nu mă lasă noaptea?

Te ascunzi ca după deget în spatele scuzei că am draperii, dar nu te gândești că

poate sunt rupte cu un motiv.

Suntem ca niște persoane de vârsta a treia care

de abia acum, când am rămas știrbi, începem să avem inițiativa de a ne spăla pe dinți.

Îngrozitor, patetic, grotesc, rușinos, aproape nesimțit de josnic!

Dacă aș putea muri, aș face-o, dar cine ar mai consuma acest roz oxigen, patrulând în jurul meu?

De ce exist?

De ce persist în existența morbidă a unui somn fără de sfârșit?

Oare exist?

Oare persist în dorința neștiută a unui molcom paradis?

Cum exist?

Cum persist în amintirea viitorului contemporan strămoșilor mei?

Sau poate greșesc, știu și eu…

Carevasăzică, exist în aceeași măsură cu tine, nu?

Singura metodă de a îți fi superior,

Dragă citiror,

Ar fi să nu public poezia.

Josnic!

Nici nu știu cine este mai josnic:

Cel care scrie, căutând răspunsuri la întrebări, sau

Cel care citește, căutând la răspunsuri… întrebări…

Ies din cocon…

Și totuși zbor!

  • Fluturi în stomac

Vizitează-mă!

Sărută-mă!

Iubește-mă!

Spune-mi că nu doar dragostea moare,

Ci și cei ce o împărtășesc!

Epifania apare doar noaptea,

Atunci când sufletul doarme,

Dar ochii refuză să se închidă

Alterând legătura dintre trup și suflet.

Ochii sunt oglinda sufletului.

Poate atunci când dormim,

Închidem ochii pentru a nu lăsa sufletul să iasă prin ei.

Dar atunci, de ce când murim ni se închid ochii?

Epifaniile apar doar noaptea pentru a nu le putea vedea.

Ironic!

Dacă ai juca Spânzurătoarea și pierzătorul chiar ar fi spânzurat,

Ce cuvânt ai pune?

,,eu”.

Ironic!

***

Iubirea-i o pasiune păstrată în vis.

Ca fluturii-n cocon sunt pasiunile noastre.

Amurg!

 

Și totuși zbor!

Învăț să mor….

 

  1. Insectar

Crengi înfipte în mozaic infect,

Dar care sunt pașii din dorințele ei?

Puricii sar pe un mort de pe altul,

Dar Soarele ei asfințește deja…

Cuprind cu privirea doar ceea ce văd.

Pleonasmul din mine,

Prostia din tine,

Și praful din noi.

Fricile sunt lacrimi înghețate,

Din zone mai reci decât inima ta,

Dar nu citi această poezie

Până nu mori.

Crucea din aripi de pe care te scuip e înaltă.

Măcar sunt în siguranță față de ce e acolo jos.

Citind, nu faci decât să irosești cuvinte.

Nu mai bine culegi vise de pe jos?

Jos!

Și ai murit…

Citește!

 

Învăț să mor…

Plutind în lichidul amniotic

Incolor…

 

  1. Epilogon-cocon

-Și dacă aș bate o dată din aripi?

-Ar fi de efect!

Leave a Reply