Eseu – Cat. C – Premiul III – Violeta Tibuleac (20 ani, Sat Bulai, jud.Suceava) – „La bal cu Lucile”

La bal cu Lucile. Efigia unei prințese

În loc de introducere. În anul 1990, Poșta Română pune în circulație, spre lauda ei, o marcă poștală de nespusă prețuire. Prestigioasa operă filatelică este dedicată prințesei Martha Bibescu (1890-1973), la dernière orchidée (Ghislain de Diesbach), încântătoarea Lucile Décaux, pseudonimul sub care este cunoscută cea mai frumoasă și mai inteligentă româncă a începutului de secol XX. Enchantress – o numește expresiv și irevocabil Christine Sutherland.

Eseul de față își propune, fără a avea vreun moment pretenții exhaustive, identificarea personalității copleșitoare a Marthei Bibescu prin raportare la arta fotografică: prințesa de la Palatul Mogoșoaia în efigie. Mai exact, revelarea trăsăturilor de personalitate ale acesteia în trei dintre fotografiile celebre, care au imortalizat-o de-a lungul vremii. Prințesa și tinerețea. Prințesa și maturitatea. Prințesa și bătrânețea.

De ce titlul La bal cu Lucile? Fiindcă: 1. eseul se vrea o smerită evocare, ca un exercițiu de admirație, a vieții prințesei la Palatul Mogoșoaia; 2. eseul se dorește deopotrivă o modestă evocare a operei prințesei, parafrazând titlul volumului Au bal avec M. Proust. Viața se întregește prin operă, iar cazul Martha Bibescu este exemplar.

Definită expresiv, fotografia, artă cu adresare multiplă, este, ca și literatura, un nepreţuit “manual de viaţă”. Fotografia pune în joc resurse nebănuite ale imaginii, reuşind să potenţeze la maximum capacitatea de plăsmuire a unui privitor. Arta fotografică nu este o artă “închisă”, “tăcută”. Indiferent de gen, fotografia urmează o structură, care îi individualizează conţinutul, organizat dintr-o perspectivă arhitectonică, având un simţ deosebit al esteticului. Fotografia de tip portret nu e statică, deși “se supune” restricțiilor de construcție specifice, nuanțate de la caz la caz, oferind mereu trimiteri evidente la cinetica vieții: circularitate, tehnica “oglinzilor paralele”, construcţie în ramă, travling, focalizare, flash-back etc. Fotografiile care o portretizează pe Martha Bibescu, alias Lucile Décaux, sunt diverse, cu o sumă generoasă de virtualități, mai ales pentru privitor: de aici, imposibilitatea practică de a epuisa rezursele. A fost o alegere dificilă, fiindcă opțiunea unilaterală înseamnă inevitabil diminuarea, restricționarea lumii deopotrivă exterioare și interioare a prințesei Bibescu. Am ales, în cele din urmă, asumându-ne riscul, din admirația fără rezerve pentru ființa care apare în fotografie. Vă ofer cu încredere o privire empatică a acestei lumi, valorificând subiectiv trei fotografii-portret ale lui Lucile Décaux.

Prințesa și tinerețea. Este o prejudecată că fotografia ar fi o tehnică de reprezentare cu mult mai săracă, intelectual vorbind, decât textul literar. Argumentul ar fi că procesele intelectuale pe care le antrenează reprezentările de tip imagine ar ţine de sfera inconştientului, suscitând mai mult o fascinaţie pasivă decât o atenţie activă. Dimpotrivă, căci arta fotografică poate să redea într-un mod profund natural structura de semnificaţie a vieții ființei portretizate.

Iată această splendidă fotografie de tinerețe a prințesei Bibescu (v. infra Sursa foto, Foto1).

Cunoaștem cu toții avatarurile tinereții acesteia: transformările neprevăzute (și chinuitoare) care au intervenit în evoluția Marthei, odată cu căsătoria ei cu prințul George Valentin Bibescu. Se observă toate acestea în fotografie? Dimpotrivă: chipul desăvârșit al prințesei consumă interior nefericirea, oferindu-se lumii (cum altfel?) luminos, deschis, de un șarm fără egal. E o fotografie-portret a unei prințese-mirese, cu toate ale sale: costumația princiară, voalul alb sidefiu, coronița imperială, colierul lat și un șirag de pietre prețioase, buchetul de crini imperiali. Ovalul perfect al feței e în acord deplin cu limpezimea privirii, cu buzele strânse. Este aici fizionomia unei femei speciale, născută a fi prințesă, nu făcută. Privilegiul majestății este un dat divin: de aici caracterul, nu doar aspectul impunător și solemn al Marthei, care trezește admirația neprecupețită, respect din inimă, nu doar cel formal, aici neavenit, lipsit de valabilitate. Fotografia ne dăruiește, pe principiul imaginii fractalice, imaginea unui crin: întregul ființei prințesei reverberează sinestezic (parfum și culoare) trăsăturile florilor de crin.

Narativitatea imanentă limbajului fotografic nu este prin ea însăşi o garanţie a intenției fotografului, a deplinei lui realizări. Intervenind din afară, aparatul propune imaginea ca emanaţie a unei priviri, deci a unui fapt interior subiectiv, şi nu ca reprezentare directă a unui fapt exterior obiectiv. Corpul prințesei nu se oferă totalmente fotografului: umărul stâng e captat de aparat aproape în totalitate, în timp ce umărul drept e, dimpotrivă, ascuns, apărat și de corola unui crin. Prințesa se oferă lumii cu partea inimii: prin sistemul de semnificare, ca şi prin modul particular de referinţă (inima înseamnă afect, sentimente, deschidere), limbajul fotografiei trimite spre o poveste, a cărei logică găseşte chiar în tehnica fotografierii expresia cea mai adecvată.

Fotografia e o secvență, un decupaj din viața de tinerețe a prințesei. Fotograful optează, în surprinderea unei imagini-cheie, pentru tehnica stop-cadru. Cinematografic vorbind, s-ar zice că fotograful apelează, evident, în condițiile de fotografiere de atunci, fără atuurile unui aparat de filmat de astăzi, la o formulă inedită de stop-cadru decât una standard, în care o imagine este reţinută, însă transformată în funcţie de noile referinţe şi apoi continuată, prin încifrarea ei în alte ipostaze sau circumstanţe. Cu alte cuvinte, imaginea captată de fotograf este generatoarea altor imagini, ipostaziate în interioritatea sa de către privitor, care se subordonează în permanenţă planului integral, fără a periclita fluenţa relatării acestei povești despre o prințesă seducătoare. Fotograful are în față nu un obiect de filmat, un corp, fie el și viu, de transpus pe hârtia fotografică, ci încântătoarea prezență feminină a prințesei, conștientă ea însăși de spledoarea ființei ei. Se află desfășurată aici o geometrie aleasă a formelor, concepută și finalizată în mod sigur de prințesa însăși: iată cum șiragul de perle se asociază armonios ochilor străjuiți de sprâncene frumos arcuite și ornamentelor costumului. Prințesa are nu doar șarm feminin, are gust estetic, posedă rara calitate a limbajului viu al formelor semnificative.

Metoda de accentuare a unui obiect-simbol (în acest caz, șiragul de perle), în ideea reliefării lui în construcţia vizuală, este o tehnică întâlnită în fotografia artistică. Tehnica este potrivită şi privirii de ansamblu, șiragul păstrându-se fix în fotografie şi reflectând frumusețea fizică feminină (gâtul lung, pieptul senzual, în decolteu dreptunghic până la spate) într-o manieră unică, dezvăluind și învăluind (cu văl cu tot) eternul mister feminin.

Prințesa și maturitatea. Senzualitatea fermecătoare a prințesei, curtată, se știe de un șir aproape nesfâșit de înfocați adoratori, între care francezul Charles Louis de Beauvau Craon, se dezvăluie plenar în fotografiile maturității prințesei. Mai multe fotografii au fost realizate, la Palatul Mogoșoaia, despre care se spune că a reprezentat singura dragoste statornică a lui Lucile Décaux.

Am ales o astfel de fotografie (v. infra Sursa foto, Foto 2) pilduitoare, care poate servi drept exemplu al desăvârșirii calităților unei femei la vârsta deplinei maturități. Secvența care surprinde imaginea prințesei este edificatoare. Deși statică în absolut (prințesa este ea însăși surprinsă pe un fotoliu, cu privirea către fotograf), impresia este a unui aparat care filmează continuu o femeie de o stranie și cuceritoare frumusețe. Într-o rochie vaporoasă de mătase vișinie (în varianta color), în acord cu fusta îmbrăcată pe dedesubt, cu o eșarfă identică la culoare, aruncată ștrengărește pe gâtul lung și gol și coborând către spatele și el presupus gol, cu evantaiul din pene negre de struț cu irizări, neîncetinind parcă mișcarea generată de o mână fermă, Lucile Décaux este femeia visurilor oricărui bărbat: aș zice chiar, exagerând, dar nu întru totul, că aceasta este imaginea unei femei pentru care un amant poate ucide. Lucile are senzualitatea fină a Adelei lui Ibrăileanu, are erotismul Elei lui Camil Petrescu, are magnetismul deopotrivă carnal și intelectual al doamnei T.

În această uluitoare fotografie de epocă, prințesa Bibescu pare că aduce, în creții rochiei ei diafane, în nuditatea și delicatețea brațelor perfecte, în goliciunea întrezărită a picioarelor, cochetăria balurilor de la Palat, dar și farmecul solemn al saloanelor literare. În această fotografie, Lucile Décaux e diva: profilul oval al feței, pieptănătura impecabilă care o încadrează, sprîncenele creionate ireproșabil, dar mai ales ochii: aceștia sunt ochii unei artiste de cinema admirate, ale unei cântărețe cu renume, ale unei actrițe de teatru prețuite. Prințesa Bibescu le cuprinde pe toate acestea. Stranietatea privirii prințesei, în acord cu finețea nasului și subțirimea buzelor strânse, tulbură sufletul muritorului.

Fotograful foloseşte formula de tip clișeu (în sens fotografic) a minţii, care “developează” viaţa prințesei, reluând clipe capitale pentru prințesă, dar şi pentru privitor. Datorită intensităţii afective cu care prințesa se oferă (tot pe umărul stâng – al inimii) privitorului (ce joc atractiv neobișnuit construiesc în fotografie cerceii prelungi și bijuteria florală prinsă de cordonul rochiei!), se poate vorbi de un flash-back recursiv al imaginii, atât la nivelul minţii, cât mai ales la nivelul afectiv al celui care privește. Ce favoare nesperată, ce privilegiu pentru fotograf!

Prințesa și bătrânețea. Metafora fotografică este utilizează frecvent pentru a desemna personalitatea cuiva aflat la vârsta senectuții. Bătrânețea oferă generos fotografului atuurile sale: indicii corporali schimbați ai chipului, urmele trecerii timpului, solidificarea (ba chiar rigidizarea) unor trăsături de caracter.

Fotograful are acum ocazia să redescopere ființa fotografiată prin procedeul iluminării. Astfel, trăsăturile ei sunt reverberate, puse în lumină, odată cu momentul developării fotografiei. Viața de film a lui Lucile Décaux ajunge, prin intermediul instantaneelor fotografice, la etapa sa finală: Primul Război Mondial (și întâlnirea cu iubirea maiorului englez Christopher Thomson), moartea soțului, părăsirea Palatului Mogoşoaia după venirea regimului comunist la putere, părăsirea dureroasă a ţării în septembrie 1945, plecând iniţial în Anglia şi mai apoi în Franţa, unde s-a stabilit într-un apartament din hotelul Ritz, promovarea imaginii Casei Dior, primirea Legiunii de Onoare. Umbre și lumini care și-au pus amprenta definitivă pe chipul de un farmec aparte, chiar și la bătrânețe, al prințesei Bibescu.

Fotografia (v. infra Sursa foto, Foto3) aleasă o surprinde pe prințesă într-un cadru solemn, presupunând salonul unui hotel de lux. Iată: tocă elegantă croșetată din lâniță neagră, cu funde de mătase pe dreapta și voaletă grațioasă, eșarfă albă de mătase mai deasă, cu ornamente fine, o scurtă haină șic de piele neagră, mănușă neagră pe mâna stângă în continuarea hainei, bluză fină cu bijuterie lungă în două straturi, terminate cu brilliant. Imaginea este, de această dată, de dreapta. Nu inima, ci înțelepciunea. Distincția prințesei iese în evidență: în modul de a se îmbrăca, în ținută, în privire, în gestică.

Fotografia poate fi văzută, ca la Proust, unul dintre marii admiratori ai lui Lucile Décaux, ca un “dosar de existențe”: într-o singură fotografie, este surprinsă, în fapt, o imagine cinematografică de tip colaj, adică o viziune panoramică întregită pe parcurs, ca într-un puzzle. Ființa complexă a prințesei se constituie astfel din ansamblul atent al pieselor, cum se procedează tehnic în montajul cinematografic. Fotograful urmărește, aproape ca într-o anchetă, descoperirea unei existenţe remarcabile.

Metafora oglinzii, a corpurilor florale mari, de cristal, este un punct de reper esenţial în realizarea echivalenţelor de către privitorul fotografiei. Chipul prințesei Bibescu are acum excesul acela inevitabil de seriozitate (și de severitate) pe care senectutea, ca vârstă a experienței vieții, o conferă fizionomiei. Deslușim anevoie, în această multiplicitate reflectorială, trăsăturile de expresie ale tinereții sau ale maturității prințesei: nu gingășia femeii tinere (deși voaleta delicată o subînțelege), nu senzualitatea femeii mature (desi mânușa scoasă o lasă să se înțeleagă), ci rafinarea înaltă a femeii ajunse la bătrânețe. Fotograful situează ființele supunerii aparatului de fotografiat între “oglinzi paralele”. “Ancheta” fotografică menţine vie atenţia privitorului prin nuanțarea unor simboluri (florile mari din preajma prințesei), convertite în probe aproape juridice: întrebările “anchetatorului” fotografic (unde, când, cum etc.) se restrând la cea mai tulburătoare dintre ele: de ce?. Fotografia de bătrânețe a prințesei, reperată ca metaforă-cheie a existenței acesteia, este așadar un întreg dosar, un asamblaj subiectiv al iluminării vârstei înaintate.

Marca poștală. Imaginea este inerentă minţii umane, este oricând utilă gândirii. Încetând de a o mai privi drept imagine fixă, de cauză afectivă, imaginea fotografică devine icoană, anume reflectare polifonică activată prin omniprezenţă, semn vizual care, sfidând locul și timpul, optimizează, ca și visul, realitatea concretă și mărginită. În 1990, Poșta română își face un titlu de onoare din a emite o marcă poștală (v. infra Sursa foto, Foto4) extrem de valoroasă la nivel simbolic (altfel, la valoarea pecuniară de doar 40 lei în 1990, respectiv 1700 lei în 2000): imaginea prințesei Martha Bibescu, strălucitoarea prezență feminină a debutului de secol XX. O frumusețe neaemuită, neîntrecută. Eleganță desăvârșită. Profil (al inimii) pe stânga. Privire care trece parcă dincolo de lume, petrece lumea. Portretul marcat pe timbrul poștal stă sub semnul unei tulburătoare păpuşi ruseşti, care dezveleşte, treaptă cu treaptă, vârstele prințesei, marcând cum nu se putea mai bine privirea din exterior către interior a fotografului.

În loc de final. Prințesa Martha Bibescu. Născută la 28 ianuarie 1886 în București, România. Decedată la 28 noiembrie 1973 (87 de ani) la Paris, Franța (“Mă întorc la Paris, adică la mine însămi.” – Jurnal). Înmormântată la Castelul Ménars de pe Valea Loarei. Ca în emoționantul final al filmului “Titanic”, când personajul principal feminin, ajuns la finalul existenței sale zbuciumate ca apele oceanului, își rememorează etape esențiale ale vieții în flashbackuri tulburătoare pentru spectator, între care, poate cel mai important moment, acela al întâlnirii cu iubirea vieții ei la balul de pe vapor, tot așa, pe un alt vapor, întruchipat de fotografii, prințesa Martha Bibescu, Lucile Décaux nu doar a francezilor, ne invită cu farmecul ei inegalabil la bal, în Palatul Mogoșoaia. La bal cu Lucile. Ce privilegiu, ce favoare! Vive la France, vive la Roumanie!

Sursa foto: https://www.google.com/search?q=martha+bibescu&hl=en&sxsrf=ALeKk03ZywP0s_Ow0iqP48LXc12Nj2FgyA:1592653195779&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ved=2ahUKEwj_5O-_p5DqAhXMtYsKHWJcBO0Q_AUoAXoECBcQAw&biw=1366&bih=614