ESEU – Cat.C – Premiul II – Mihaela Teodora Jitaru (21 ani, Sat Tesila) – „Savoniera albastra”

Savoniera albastră

Dimineața e o serenadă în brațele mele
O cuprind cu lumina din ochi,
O primesc cu sufletul odihnit,
Cu zâmbetul adormit pe buze,
Ascuns, misterios, ca cel al unei muze.

Unde am mai auzit asta? Ah, cum am putut să uit? La mine, la mine în suflet am mai auzit, demult, pe când fredonam… chiar atunci când mă trezeau ele… da, mă trezeau… ci nu mă trezeam!
Abia acum m-am trezit de-a binelea, eu singură, fără serenade, zâmbete misterioase sau alte muze.
Bună! Numele meu este Cătălina, Cătălina Cremene. Știu, numele meu sună ca o scânteie, iar când îl pronunți simți că iei foc. Cum? Nu, nu pe loc, nu ești deloc original, ci în timp, iei foc în timp! În timp ce…
Of, Cătălina, oamenii ăștia trebuie să înțeleagă ceva din textul ăsta, te rog, fii blândă și nu îi bulversa de tot, se vor plictisi și vor renunța…
Muza îmi lăsă fraza neterminată și se întoarse, privind în altă parte. Iau telefonul și scriu în notițe:
Eu, Cătălina, jur! Jur că de astăzi… n-o să-mi mai beau cafeaua cu lapte și viața n-am s-o mai îndulcesc decât atât cât e necesar să fie îndulcită. Tastatura mă sfidează, îmi scrie de trei ori la rând încâlcită în loc de îndulcită. Așadar, nu mai e ” la mintea cocoșului ” ci ” la mintea tastaturii „.
Stăteam în fața oglinzii din baie cu mâinile sprijinite de marginile chiuvetei. Eram eu, vedeam bine, mai mare cu doi ani, ce la optsprezece oricum nu se pun, nu se iau în calcul cum s-ar zice. De altfel, poți să-i și pierzi, nu are niciun fel de importanță. Așadar, Cătălino, îi consideri pierduți! Am oftat, apoi m-am apropiat de oglindă, zărind pe obrazul stâng, un punct negru, numai bun de stors, numai bun de distras de la alte gânduri. Voi numi acest punct negru, Roxi. Da, îi seamănă, așa alb-gălbui pe dinăuntru, ondulat ca părul ei și ascuns, nedetectabil până în ceasul marelui adevăr. Parcă te distrăgea de la alte gânduri, măi fato! Tastatura cică ” mă distrugea, nu distrăgea „. Bre, cine frunza mea e tastatura asta? Cum, frunză, nu cumva parcă era o pană? Nu cumva tastatura îmi conduce viața?
– Cătălina, hai odată, ți-am făcut clătite!
Eh, uite cine mă iubește, mama! Mama mă iubește și îmi face clătite, eu dimpotrivă, îi fac zile fripte! Măi, Cătălina, tu nu cumva ești un afurisit de geniu? D-aia s-o fi speriat și George, s-o fi speriat și da, pesemne de aia o fi fugit… cu Roxi. Recunoaște că ăsta este un nume foarte ispititor, recunoaște! E un nume pe tocuri. Are și unghii… păi și ce, eu n-am?
Deodată muza, râzând isteric, mă arată din oglindă, îndreptând către mine un deget perfect manechiurat, hohotind cuvintele ” Ha, ha, ha, boantele alea? ”
Ei, du-te la dracu’ de muză, tu în fond cu cine ții? și-am început să șterg frenetic oglinda, ținând strâns un burete între degetele printre care se revărsau urme de clăbuc.
– Vin, mamă, vin acum!
Apoi am lustruit oglinda cu o lavetă nou-nouță și mi-am strâmbat gura spre dreapta, ca tata la bărbierit, să privesc punctul acela mic de roșeață de pe obraz. Deodată mai văzui încă unul foarte aproape. Ah, păi ăsta trebuie să fie nimeni altul decât afurisitul de George!
– Vin, mamă, vin acum! și privirea îmi lunecă pe colțul de la cadă. Acolo, într-o savonieră albastră, se aflau două lame lipite una de alta, murdare de pastă de ras. Ah, tată, ți-am apreciat dintotdeauna latura asta conservatoare a ta, încă de pe vremea când mă forțai să-mi bagi în cap dreptul economic, când mie îmi plăcea Shakespeare și îmi plăcea Rousseau. Mai ții minte, tată, savoniera albastră din porțelan? Ți-a dăruit-o mama, într-o duminică dimineață, în târgul acela de vechituri. Mai ții minte cum ne-a cărat peste tot după ea, vrând să cheltuiască banii pe toate nimicurile, să împodobească locuința cu ele, ca un copil ce nu cunoștea refuzul rece al unui adult. Tu… tu ți-ai pierdut răbdarea atât de repede și-ai repezit-o, te-ai umplut de grimase ca faldurile suprapuse peste o crinolină din oțel… din care de altfel, parcă și tu ești alcătuit.
– Te rog, măcar savoniera albastră! te-a implorat și s-a uitat la tine zâmbind, ca și cum ar fi țesut chiar atunci în minte, intrigile unei tainice intenții. Ce păcat că ai refuzat-o, pusesei ochii pe un birou în stil ludovic ce avea neapărată nevoie de o vitrină cu cărți asortată.
V-ați îndepărtat, iar eu, din bănuții mei strânși pentru o cutie de valori cu lacăt și cheie, i-am cumpărat mamei minunea aceea din porțelan în formă de coroană de copac printre ale cărui ramuri și frunze se scurge surplusul de apă ce-i umezește rădăcinile pe dedesubt, acelea care îi țin loc de piciorușe. Ici-colo, pe suportul albastru, discrete inflorescențe roz-arămii ca niște puncte… acupuncturale, transformă acest obiect într-o poveste de duminică dimineață ce-ar fi trebuit să fie curată ca săpunul și senină ca propria nuanță de albastru, dar nu…
Mă apropii de acel colț de cadă și dezlipesc lamele acelea năclăioase și privesc acele ramuri înflorite.
– Vin, mamă, nu mă mai striga că vin, am spus încet și mi-am lipit savoniera de piept și-am strâns-o, am strâns-o tare de tot până ce, dacă s-ar fi putut, ramurile acelea mi-ar fi pătruns carnea și sufletul mi l-ar fi pătruns de tot și inima mea tristă, neînflorită încă, mi-ar fi pătruns-o.
– Mamă, de ce i-ai dat-o lui? Eu ție ți-am daruit-o! Pentru ce i-ai dărui unui om ceva de care el însuși te-a deposedat? am întrebat ca un om mare, în prima dimineață de când savoniera odihnea ca o împărăteasă pe tron, acolo, în spațiul acela mic, destinat ei, pe o margine neînsemnată de chiuvetă.
– Cătă, Cătă, cum să te fac eu să înțelegi? Hai mai bine să te spăl pe mânuțe, să-ți arăt cum se face. Ai spălat vreodată un copil pe mânuțe? E o senzație tare plăcută, uite așa, să-ți unești degetele cu ale lui, niște pernuțe moi și calde, alunecoase din pricina clăbucului, să-i freci palmele între ale tale, apoi dosul acestora, apoi fiecare degețel în parte, fără discriminări, căci chiar dacă sunt diferite, sunt ale tale toate – până când toată mizeria curge de pe ele și pielea rămâne curată, fără nicio urmă de pată.
Am privit atunci chipul mamei în oglindă, stând în genunchi pe un scaun. Mă cocoțase așa, întocmai ca să ne sfătuim cu privirile acolo, în timp ce palmele mele deveneau iarăși moi și parfumate.
La urmă, mi le-a șters încet cu un prosop, m-a sărutat pe tâmplă și mi-a spus:
– Gata! Acum mâinile tale sunt curate. Acum poți fredona împreună cu ele ” dimineața e o serenadă în palmele mele…”
Revenind cu gândul în prezent, priveam dezgustată lamele ce străluceau ciudat între degetele mele, le țineam strâns ca nu cumva să-mi scape din neatenție și deodată mi-am împins brațul stâng înainte, ca o cerșetoare hotărâtă, învinsă de necazuri și neajunsuri.
Muza se aruncă din senin la picioarele mele, îmbrățișîndu-mi o gleznă, implorându-mă încet să mă opresc, picurându-mi lacrimi fierbinți pe picior. O auzeam clar cum se smiorcăie, cum suferă ca un copil. Mâna care ținea strâns lamele era deja ridicată în aer, deasupra celeilalte, ca și cum ar fi fost o străină dornică de răzbunare, ca și cum n-ar fi aparținut aceluiași trup.
– Cătălina, e pentru ultima dată când te mai chem. Nu uita că mi-ai promis…
Deodată mi-am amintit. În ziua aceea, totul era alb în jur, atât de nesuferit de alb, încât ai fi zis că te-ai fi aflat deja într-un afurisit de rai, numai dacă suferința din ochii noștri nu ar fi trădat opusul atât de vizibil. Faianța, mobilierul, aparatele, așternuturile, medicamentele, bandajele, neoanele, jaluzelele, în sfârșit toate lucrurile din jurul nostru se potriveau în mod atât de natural cu chipul mamei tras în var parcă și el, încât nu m-ar fi mirat dacă de undeva din senin ar fi apărut – de ce nu – un cal alb care să ne ofere, mie, mamei și surorii mai mici, câte o narcisă albă, înmiresmată.
Florentina, sora mea mai mică, mângâiată de noi Floricica, se lipise înspăimântată de mine și mă strânsese atât de tare de mână, încât ai fi zis că muza de la picioarele mele care nu mai contenea acum cu smiorcăiala sunt deopotrivă una și aceeași.
– Cătălina, îmi șoptise mama de pe acel pat de spital, continuând cu voce stinsă, mai știi cântecul nostru? Mai știi când te spălam pe mânuțe? Promite-mi că ai s-o înveți și pe sora ta.
Nu se uita la mine, se uita în dimineața aceea îndepărtată, în oglinda de demult.
„Ah, mamă, dacă n-am să sfârșesc din pricina chipului tău atât de alb, sigur am să sfârșesc din cauza acestui albastru pal al ochilor tăi „. Sosise momentul. Am sarutat-o, eu pe un obraz, Floricica pe altul, iar mama ne zâmbi atât de cald și liniștitor, încât deodată toată începerea se transformă, scăldată parcă de o lumină solară, aproape incandescentă.
A trecut aproape un an fără ea, și câți or să mai treacă…
Mi-a rămas savoniera, amintirile, cântecul, mi-au rămas diminețile, misterele muzelor, mi-a rămas privirea ei senină și mâinile astea curate.
Mă priveam acum în aceeași oglindă de altădată, dar nu-i mai întâlneam ochii, nu vedeam decât privirea mea încremenită și brațele întinse, încremenite și ele. Muza de la picioarele mele dispăruse odată cu vocea și bocăniturile înfundate din ușă. Am lăsat lamele să-mi scape dintre degete ca la porunca unui îndemn nevăzut. Floricica plângea la ușă și țipa să-i deschid. Am sucit cheia în broască și ușa se crăpă numaidecât. Un chip îmbujorat, cu privire senină înconjurată de bucle scurte, caramelii, mă privea îngrozit, de parcă nu m-ar fi recunoscut. Am luat-o în brațe și ca s-o liniștesc i-am zis:
– Floricica, tu ai spălat vreodată un copil pe mânuțe?
Apoi am așezat-o în genunchi pe un scăunel și privirile noastre s-au regăsit iarăși în oglindă. Când am isprăvit, sora mea zâmbea și fredona și avea mâinile curate. Am zâmbit și eu pentru prima oară după multe dimineți, în timp ce mângâiam cu privirea savoniera albastră.