Eseu – Cat. C – Premiul II – Denisa Duna (25 ani, Gaesti) – „Despre iubire. Martha Bibescu între Eros și Agape”
Despre iubire. Martha Bibescu între eros și agape
E mult prea puțină dragoste în lume![1]
Dragostea și lumea, două peroane atât de depărtate, dar totuși atât de apropiate în gara aglomerată de care fiecare dintre noi aparține. Nu există nimic mai frumos decât a contempla lumea și a o iubi cu o intensitate arzătoare, cu bunele și cu relele sale, cu frânturile de povești și cu ecoul propriilor bătăi ale inimii, care prind contur sub egida artei în forma sa desăvârșită.
Ce semnifică cu adevărat termenul de iubire astăzi? – o întrebare care a călătorit de-a lungul timpului pe buzele fiecărui om, chiar dacă acesta poseda o putere de percepţie exterioară sau interioară mai puternică sau deopotrivă mai scăzută. Iubirea a reuşit din cele mai vechi timpuri să cucerească în primul rând privirea, iar mai apoi spiritul şi să dicteze adevărate canoane, care s-au conturat şi au devenit piloni ai percepţiei umane privind acest sentiment deopotrivă nobil și năucitor; iubirea a devenit artă, iar penelul destinat a suprinde contururile unice ale acestei creaţii parcă desprinse din divin a devenit instrumentul prin care omul a avut acces la înţelegerea deplină a conceptului de eros. Termenul eros desemna în sensul cel mai comun iubirea față de forma exterioară; la nivel perceptual, termenul era adesea folosit nu numai în sens hedonist, ci şi pentru a caracteriza forma interioară a omului; el desemna aşadar şi dorința, instinctul, asocierea dintre impulsurile sublimate și realitatea înconjurătoare.
Poate că această încercare de definire a conceptului de iubire, de patos și de asemenea de eros, caracteriza țelul Marthei Bibescu, întâlnit în majoritatea operelor sale: o dragoste menită a demonstra că în primul rând aceasta există, se manifestă, poate fi găsită și deopotrivă trăită. Dar dincolo de această oglindire a sentimentelor se află dragostea pentru ceea ce reprezintă individul ca existență de sine stătătoare, iar tematica principalelor creații ale Marthei reunește sub ampla sa umbrelă literară tocmai întoarcerea către sine. Exemplul destinului literar și nu numai al Marthei este el însuși o poveste: de la adolescenta care descoperă dragostea prea târziu, de la femeia care iubește melancolia și își ascunde sentimentele în spatele râurilor de cuvinte până la cea care descoperă iubirea în forma sa cea mai pură prin intermediul scrisului.
Ideea de iubire nu se regӑsește doar în sens abstract și nici nu se adapteazӑ vreunui canon impus de o perioadӑ sau alta; este o noțiune de sine stӑtӑtoare, care traverseazӑ limitele timpului şi spaţiului şi se așterne în tot ceea ce poartă denumirea de conștiințӑ. Dragostea, pentru Martha Bibescu, a reprezentat un soi de oglindă dublu-fațetatӑ: pe de-o parte, pasiunea fațӑ de templul fizic, ale cӑrui margini sunt marcate de experiențe diverse, o fuziune între eu și realitatea înconjurӑtoare și, pe de altӑ parte, un soi de iubire purӑ, covârșitoare, asemenea iubirii primordiale dăruite de către prezența divină omului. Diferența dintre eros și agape se află tocmai în schimbarea paradigmei care însoțește manifestarea acestui sentiment, iar această schimbare izvorăște în momentul în care ființa umană înțelege pe deplin individualismul, urmând a se plasa pe sine și creația proprie pe altarul templului trecător al timpului. Numai așa, omul va avea capacitatea de a transcede erosul prin patos și de cunoaște iubirea măiastră, ca care se află pe treapta cea mai înaltă a construcției vieții.
Întâlnit în majoritatea scrierilor sale, fie că este vorba despre pagini de jurnal, creaţii literare sau pur şi simplu gânduri aşternute pe file de hârtie, sentimentul de dragoste va căpăta diverse valențe în funcție de cum este descoperit de către scriitoare. Pentru Martha Bibescu, dragostea devine un personaj în desfășurarea vieții sale, un personaj pe care va încerca să îl surprindă în creațiile sale ulterioare; fiecare fațetă a acestui personaj principal va cunoaște tenebrele acestui sentiment, își va aduce sacrificiul în fața lui și se va lăsa învăluit în mantia de senzații, până va ajunge din nou să se descopere pe sine prin intermediul celuilalt.
Îndrăgostită de frumos, de cel exterior, dar mai ales de cel lăuntric, Martha Bibescu va cunoaște arta prin iubire și agape prin creație. De aceea, ,,Artele sunt, din acest punct de vedere, o binecuvântare: imită dragostea şi dau voie inimii să creadă că iubeşte fără să ceară nimic în schimb, ceea ce e singurul mod de a iubi pentru totdeauna.’’[2]
Portret în sepia prin penelul literaturii
O figură aparte, desprinsă din rândul artistocraţiei româneşti şi înzestrată cu o mare nobleţe de spirit, Martha Bibescu continuă să cucerească nu datorită a ceea ce a reprezentat în epocă din punct de vedere al axionului frumuseții, ci tocmai din acea tâlcuire ascunsă care se află în spatele portretului său conturat de istorie și pagini de critică literară. Pentru mulţi dintre contemporanii săi, dar şi pentru oamenii de astăzi, care o pot cunoaşte doar prin intermediul creaţiei sale literare, Martha Bibescu reprezintă un paradox: prin iubirea sa faţă de arta scrisului, aceasta a reuşit să surprindă în aşa-numitele capcane ale ideilor[3] fiinţa umană asemenea clipei, asemenea iluziei eternităţii pe fundalul trecătorului. Această fiinţă umană, căreia autoarea îi dă naştere prin supleţea penelului său, captează întreaga iubire a vieții, așa cum însăși scriitoarea a surprins-o în diverse ipostaze. Dragostea față de firul vieții, al evenimentelor, iubirea de frumos și de tot ceea ce semnifică artele, exprimată în numeroase rânduri în Jurnalele sale, a condus la tipărirea expresiei unei încleștări sentimentale, al cărei sens primordial a fost redarea celei mai profunde continuități spirituale și umane. În cazul Marthei Bibescu, farmecul și șarmul, acompaniate de o inteligență extraordinară și simț estetic, au transformat-o încă din tinerețe într-un soi de legendă. Controversele, tâlcuite în jurul unor relații delicate, au izbucnit tocmai din acel patos al Marthei de a se poziționa pe sine deasupra modelului comun al existenței. Fire spirituală și deopotrivă critică, înzestrată cu o grație fizică aparte, au transformat-o pe cea numită figura aristocrației în timpul lui Proust, într-o prezență emblematică, pe care fiecare dintre cei curioși o pot întâlni și înțelege grație tezaurului literar pe care aceasta l-a dăruit. Chiar dacă acest tezaur se află sub patronajul limbii și influenței franceze, printre valurile acestei culturi se întrezărește licărul acelui patriotism, însoțit de o dragoste stoică pentru tot ceea ce înseamnă simplitatea și pitorescul românesc. Departe de acel eros din nucleul individual se află însăși agape, pe care Martha Bibescu nu se sfiește să îl includă în operele sale și în acțiunile sale politice, venite în spirjinul cârmuirii unei soarte potrivnice a acestui popor. Ancorarea deplină în contemporaneitate duce la apariția unui tip de agape demonstrat prin aspectul complementar, România și realitățile sale, plăcute sau mai puțin plăcute, luate în sensul cel mai larg. Adaptarea realității din acea perioadă a constituit una dintre temele principale ale operei sale, fie că aceasta a fost de factură franceză, fie că este o simplă declarație desprinsă din paginile mărturisirilor proprii. Agape se manifestă ca un crez adresat României natale și poporului său, marcată de o transcendență a spiritului pur românesc și conturată cu ajutorul suflului francez. Poate că tocmai această combinație dintre cele două elemente atât de distincte, neaoș și occidental, alcătuiesc epopeea pe care Martha Bibescu o construiește și o dedică însăși vieții, în special rugilor pe care aceasta le închină în numele iubirii, sub orice formă s-ar manifesta aceasta. Martha Bibescu, ea însăși o Ariadnă în labirintul vieții, va izbuti să cunoască iubirea absolută în sine, în ceea ce reprezintă ecoul propriei existențe pe scena umană. Totuși, există o diferență clară între figura reală istorică și scriitoarea prolifică de mai târziu, care odată cu atingerea maturității, va insera reminiscențe ale experienței personale în majoritatea operelor sale. Exemplele sunt numeroase și în mod deosebit construite tot pe axa dintre tumultul sentimental și înălțarea prin intermediul dragostei pentru creație; la baza acestor exemple, a demonului albastru care a dus la nuanțarea artistului literelor, se află povestea relației dintre Martha și soțul său, George Bibescu. În ciuda tenebrelor sale și a mărturiilor care o creionează, această relație de dragoste devine o inspirație ulterioară pentru perspectivele literare de mai târziu. ,,Şi mie dragostea îmi venise înaintea rațiunii’’[4], însă contemplarea acestei iubiri încărcată de o melancolie covârșitoare va servi la creionarea unor personaje puternice, desprinse din tabloul atemporalului și plasate într-un prezent continuu, care poate fi inserat în orice spaţiu sau perioadă de timp. Episoade din viaţa romantică a Marthei vor fi dantelate și vor deveni o parte integrată a alaiului acelei fiice necunoscute a lui Napoleon, a cărei iubire faţă de sine și de descoperirea lăuntrică va deveni eternă.
,,Înainte de iubire a fost ideea’’[5]
Imaginea Marthei Bibescu a fost asociată superficial cu portretul femeii sentimentale, însă în spatele acestuia se afla mai degrabă miezul unei flori târzii, ale cărei petale începeau să îmbrățișeze interiorul și să îl proiecteze pe corola lumii exterioare. Dragostea manifestată de această dată sub forma lui eros este cea pe care aceasta o evocă în autobiografiile sale, dar o și distorsionează și o folosește ca laitmotiv pentru a surprinde tenebrele firii umane. Parcurgând cu atenţie creaţiile Marthei Bibescu, nu este de mirare că tocmai acel eros în stare incipientă prinde contur, cu toate că nu se manifestă vădit și pe deplin, ci este conturat de-a lungul unor etape ce trebuie parcurse. Scriitura care pare de ordin personal, izvorâtă tocmai din dorința de a ascunde în spatele măștii unui personaj o frântură din realitate, devine un instrument prin care scriitoarea reușește să se autopotretizeze pe scena literară din fața cititorilor săi. ,,Nevoia de a spune ceva mi-o ascund de fiecare dată în citate răsunătoare’’[6], nota Martha Bibescu în Jurnalul său. Aceste citate au devenit cu timpul o parte din arta pe care autoarea o admira și la care dorea să acceeadă, dar și o pecetluire a propriei iubiri covârșitoare pentru natura umană, pe care o analiza și critica în raport cu sinele.
Pentru că tot au fost menționate creațiile literare ale Marthei Bibescu, poate că printre cele mai cunoscute cititorilor se numără romanele de factură franceză și deopotrivă romantică, ,,Catherine-Paris’’ şi ,,Papagalul verde’’. ,,Catherine-Paris’’ este în primul rând o declaraţie de dragoste pentru Paris, deopotrivă un elogiu pentru capitala tuturor posibilităţilor din Belle Epoque şi un construct ficţional, încadrat în figura personajului secundar. O frescă a începutului de secol XX, romanul este o proză marcată de accente autobiografice, o poveste inspirată de evenimente reale, care au dus la apariţia simbolismului nostalgic al mult visatei (re)întâlniri cu sinele. Dragostea pe care Martha Bibescu doreşte să o expună izvorăşte din cel mai pur înţeles al agape: cu o dedicare maternă, aceasta aşterne povestea dublu-faţetă a lui Catherine, o prinţesă adevărată, care îşi cunoaşte ţara natală şi cutumele sale prin intermediul poveştilor bunicii. Această prinţesă inocentă, neîngrădită de desăvârşita etichetă a saloanelor şi a rangului nobiliar este însuşi alter ego-ul Marthei, o miniatură încadrată de graţia penelului şi a artei povestirii.
Viaţa tihnită şi limpede a personajului se întrerupe într-un mod neaşteptat, odată cu întâlnirea cu o figură masculină de rang princiar. Nu este întâmplătoare această similitudine între ficţiune şi realitate, căci, întocmai ca o maestră a cuvintelor, Martha Bibescu îşi metamorfozează povestea în spatele paravanului ficţiunii. Mai mult, odată cu romanul ,,Catherine-Paris’’, Martha Bibescu va contura acea undă profundă a femininului, care odată ce străbate graniţele sentimentului, se transformă într-un simbol absolut, specific acestei prozatoare cu simţul intrigii, care cunoaşte intriga lumii complicate şi a limitei sarcasmului. Revenind la esenţa romanului, un singur tablou rămâne impregnat în imaginaţia cititorului, cel al unui Paris în care tristeţea cunoaşte hotarul sentimentului şi îl cuprinde în tumultul său, cel al oraşului care a inspirat şi care a reprezentat pentru Martha Bibescu un axis mundi al propriei creaţii.
„Acum pleca la galop înapoi, prinsă fără scăpare în încâlceala drumurilor spre Răsărit. Nu mai putea s-o ia nici la stânga, nici la dreapta: trenul o purta țintă la hotar, prin adâncimile Franței. Luminile fugare ale târgușorului Meaux îi trecură peste obraz. Se stârnise furtuna. Prin geamul cu dțre de ploaie, Catherine vedea cum se scurge apa pe șoselele de lângă calea ferată: arborii se zvârcoleau, gonind înapoi spre Paris.”[7]
În ,,Papagalul verde’’, o istorisire cu momente de o frumusețe aparte, acompaniate de umor fin și de tehnica observației, Martha Bibescu dezvăluie complexitatea construcției unei teme literare controversate, însă camuflată de povestea unei familii. Totuși, scopul nu este de a critica sau de a descrie într-un mod cât mai simplist societatea sau moravurile acesteia, ci tocmai de a sublinia tocmai acea temă centrală a întregii opere a Marthei: preferința pentru sine în raport cu spațiul înconjurător, cu lumea în schimbare și cu lupta pentru emanciparea propriilor gânduri pe fondul schimbărilor sentimentale și sociale.
,,Papagalul verde’’, acest roman de o frumusețe aparte, este însoțit de un straniu absurd, dibăcit cu ajutorul farmecului unei miniaturi a secolului al XVII-lea. O îndrăzneală literară în acea vreme, căci prezintă o relație incestuoasă, romanul considerat a fi atât de controversat va deveni și cea mai reprezentativă și complexă creație a sa. Povestea debutează cu portretizarea unei fetițe de nouă ani care descoperă dragostea, acea dragoste care te determină să iubești așa de tare, încât dacă aceasta dispare, te poți vindeca doar printr-un alt soi de iubire. Iubirea pentru pasărea verde este sinonimă cu adorația pentru creație pe fondul solitudinii, care prinde contur în viața personajului și o însoțește de-a lungul întregii vieți. Cumva, această alegorie este desprinsă dintre filele jurnalului vieții Marthei Bibescu: conștientă de propria tenacitate și de atracția către universul creației, Martha va cunoaște dragostea păsării verzi, a literaturii, a artei și a frumosului, o va cuprinde în brațele sale și o va purta cu sine până va descoperi ceea ce înglobează erosul. Totuși, după cunoașterea acestei fațete a sentimentului, scriitoarea se va îndrepta din nou spre creație, aceasta fiind iubirea cea mare, iubirea eternă, o dragoste ce se împlinește prea târziu, dar care nu reprezintă neapărat un blestem. În cele din urmă, tocmai această dragoste pură, nemărginită de vreo limită fizică, se va revela în diverse forme, și, așa cum se întâmplă în cazul creatorului, ea se va transpune și în povestea personajului. Întâlnirea cu papagalul nu reprezintă numai un moment al coeziunii dintre descoperirea și pierderea iubirii, ci și o investigare abstractă a sinelui, o întâlnire și o contopire cu propria reflecție, propriul pion în relația incestuoasă.
De la idilica poveste dintre Aphéridon și Astarté, Martha Bibescu construiește un simbolism aparte al incestului. Această relație nu urmează tipologia blamată, ci reprezintă doar o contopire a relaţiei primordiale dintre Eu și Celălalt, dar și o încercare de regăsire a sensului absolut, care se află închistat în canalizarea iubirii din trecut. Nu este de mirare de ce Martha Bibescu alege să ficţionalizeze un alt episod din viaţa sa, așa cum se întâmpla în ,,Catherine-Paris’’: moartea timpurie a fratelui Marthei, George, a dus la o comparaţie continuă a acestuia cu cele două surori ale sale. Tocmai acest eveniment tragic va conduce la alcătuirea fundalului de doliu, de traumă și de vinovăţie, care va fi și spaţiul în care dramatizarea descoperirii și pierderii dragostei. ,,Toată tinerețea mea fusesem mută, incapabilă să iubesc; rămâneam surdă la chemarea iubirilor cărora le dădeam naștere.’’[8], însă iubirea canalizată spre trecut de către figura maternă transformă întregul areal al personajului într-o fixaţie pentru sine, pentru contopirea abstractă dintre doi gemeni, gemeni la nivel metaforic, pentru că aceștia fac parte dintr-o singură fiinţă, anume sinele.
Simetria creaţiei, amintită anterior și specifică operei Marthei, simbolizează aceeași determinare și aceleași jocuri de oglinzi, care redau individualismul și ceea ce se află dincolo de faldurile ficţiunii. Tot romanul, de altfel, este o experienţă extatică, o incursiune în confuzia identităţilor și o pastișă a unei povești diferite, deopotrivă bizară și încărcată de îndemuri spre asceză, spre minunata regăsire.
Se pot scrie numeroase file despre opera Marthei Bibescu și chiar despre viaţa sa, care în ciuda faptului că a fost supusă observaţiei și criticii de către contemporanii săi, pare desprinsă din realitatea pe care o trăim astăzi. Stilistica Marthei și arta scrisului înglobează recursul la simbol sau la trimiterile livrești, însă sunt mereu însoţite de acea înălţare a sentimentului, care capătă diverse valenţe în funcţie de tezaurul de experienţe și de clipa regăsirii sinelui. Toată opera Marthei Bibescu este un templu, care merită parcurs de cititorul contemporan, el la rândul său fiind într-o continuă adaptare și căutare a propriului Eu într-un ocean de forme diverse; totuși, îndemnul Marthei rămâne valabil, iar pendularea între eros și agape se poate opri numai în momentul în care fiinţa umană își va da marea întâlnire cu sine, căci ,,dragostea se naște întotdeauna însoţită de gândul singurătăţii’’.[9]
Nu există un alt mod mai potrivit de a încheia acest elogiu adus Marthei Bibescu decât a insera cuvintele Reginei Maria: ,,În caracterul omului stă scris destinul lui. Martha îşi pusese în gând să se ridice cât de sus şi să izbândească. Aşa a şi făcut. […] Martha a ajuns una dintre cele mai vestite şi preţuite scriitoare, o scriitoare apreciată de criticii cei mai critici. Cunoştinţa limbii franceze e la ea desăvârşită, stilul ei e de o migăloasă şi minunată dibăcie, descrierile bogate şi pline de poezie.”[10] Ceea ce rămâne viabil în privința creației literare tipice Bibesco este acea sursă a sentimentului, iar îndemnul din fiecare operă se răsfrânge asupra mea, asupra ta, cititorule, asupra noastră și a celor ce o vor descoperi: învață să (te) iubești prin artă, prin scris, prin valori și prin întâlnirea cu sinele.
[1] BIBESCU, Martha, BIBESCU, Martha, Jurnal 1915, trad. Vasile Zincenco, editura Compania, București, 2001, p. 32.
[2] BIBESCU, Martha, Catherine-Paris, trad. Magda Răduţă, editura Polirom, Iaşi, 2013, p. 49.
[3] BIBESCU, Martha, La bal cu Marcel Proust, trad. Tudor Ionescu, editura Dacia, colecţia Restituiri, București, 1976, p. 56.
[4] BIBESCU, Martha, Papagalul verde, trad. Constantin Popescu, editura Polirom, Iași, 2013, p. 130.
[5] BIBESCU, Martha, Jurnal 1915, trad. Vasile Zincenco, editura Compania, București, 2001, p. 56.
[6] Ibidem, p. 127.
[7] BIBESCU, Martha, Catherine-Paris, trad. Magda Răduţă, editura Polirom, Iaşi, 2013, p. 43.
[8] BIBESCU, Martha, Papagalul verde, trad. Magda Răduță, editura Polirom, Iași, 2013, p. 131.
[9] BIBESCU, Martha, Catherine-Paris, trad. Magda Răduţă, editura Polirom, Iaşi, 2013, p. 155.
[10] Regina Maria a României, Povestea vieții mele, Vol. II, editura MOLDOVA, colecţia Biblioteca Polirom, Iași, p. 146.