ESEU – Cat. A – Premiul I – Theodor Stefan Tarnauceanu (10 ani, Iasi) – „Fragment de jurnal”

Fragment de jurnal

Anul acesta, bunicul i-a cumpărat băiatului o tabletă holografică pentru teme. Era micuţă, cât un dop, dar proiecta o imagine de dimensiunea unui copil. Putea acum să se întâlnească cu colegii în lumea virtuală, să facă proiecte la Ştiinţe,     să-şi multiplice caietele electronice şi, mai ales, să-şi transfere emoţii şi gânduri. Fericit, băiatul îl îmbrăţişă pe bătrân şi îi transmise o sărutare prin intermediul tabletei.

Avea zece ani, o vârstă la care se considera mare. Îl întrebă pe bunic dacă şi el învăţa, când era elev, tot de pe o tabletă ca a lui. Bătrânul, binevoitor, îi răspunse că el a citit din cărţi reale şi a scris pe caiete cu file de hârtie până când, într-o primăvară, toţi copiii au fost închişi în case şi nevoiţi să facă toate lecţiile pe computer. Nedumerit, copilul îl rugă să îi arate o pagină de pe vremea lui.

Dintr-un sertar ascuns, bunicul scoase o foaie veche, mototolită şi aproape ruptă, pe care i-o întinse. Era un fragment de jurnal.

Emoţionat, copilul a început a citi:

„Dragă Jurnalule,

A sosit primăvara: o primăvară însorită, jucăuşă, cu aripi de cristal.  Fericit, visam să merg în parc zi de zi, să mă plimb cu bicicleta, să merg la teatru, să-mi petrec timpul liber zburdând prin livada din spatele casei.

Împins cumva de aerul rece dinspre Răsărit, un virus crunt a venit inexplicabil, ca un uragan, să‑mi ia pe sus toate planurile. Primăvara mea s-a împotmolit în tristeţe şi singurătate. A intrat în carantină, undeva, într-o pădure îndepărtată.

Deseori, văd la televizor oameni panicaţi, speriaţi de virusul dezlănţuit, care urlă prin lume. Mi‑am imaginat un pod sub care stăm noi, copiii, în siguranţă, iar părinţii trec pe deasupra, în stare de alertă.

S-au închis şcolile, iar noi trebuie să stăm numai în casă.

La început am fost bucuros, părea o lungă vacanţă. Fără ore, cu teme o zi da, o zi nu. Apoi…, am început şcoala on line. Am rămas cu gura căscată! Tot ce însemna joacă pe calculator a dispărut, s‑a transformat în… lecţii. Mă ard degetele să tastez Enter pe jocul cu personaje fantastice, care se luptă în arene înconjurate de foc, fiecare cu un fel de abilitate specială, numită „superputere”. Cel mai mult mi-l doresc pe Vultur. Este personajul maiestuos care poate coborî ca un trăsnet spre pământ, are o faţă serioasă şi inspiră frică. Mă imaginez în locul lui, jucându‑mă în văzduh. Visul meu este străpuns de gândul că trebuie să mă întorc la orele acelea ca nişte dragoni care scuipă teme.

După lecţii sunt extenuat, iar cearcănele mele sunt nişte rechini care  vor să-i înghită pe toţi cei care mă privesc.

Toate zilele au devenit la fel: fac teme, citesc, mă joc cu pisoiul meu drăgălaş. Plictiseala, un monstru oribil, îmi dizolvă atenţia şi îmi mănâncă timpul.

Am început să ţin un jurnal. În el scriu amintiri din anul precedent, când puteam să ies din casă şi să-mi vizitez bunicii fără mască. Scriu atât de repede, de parcă aş merge pe bicicletă, iar bicicleta mi‑ar pompa cuvintele în cap.

Uitându-mă pe geam, mulţi copaci cu muguri şi flori, cu crengi care dansează în bătaia vântului, par că îmi fac cu mâna. Îmi spun să vin la ei, să mă joc, să dansez pe ritmurile lor, dar eu nu pot. Pandemia mă ţine în casă.

Voi mai scrie şi mâine în paginile tale, Jurnalule, pentru că aşa îmi voi aduce aminte de întâmplările din această primăvară înflorită şi virusată.”

-Bunicule, n-am ştiut că ai păţit aşa ceva! Cred că a fost îngrozitor, strigă băiatul. Te rog, vino cu mine în parc, să ne bucurăm de aerul curat şi de faptul că putem ieşi fără grijă!