Concursul Martha Bibescu – Literatura – Cat. C – Premiul II – Ioan Vasile – Leana

LEANA

Am făcut prima vizită în sat pe când aveam vreo 10 ani.

Soțul surorii mele, colonelul, că eram prea mic să îl denumesc cumnat, era din zona aceea.

Punctul de pornire era gara unui orășel de la poalele munților. Porneam cu rata ce oprea în fiecare sat și pârâind, cârâind, făcea ore bune până la comuna ce era capăt al șoselei ce se înfigea în dealuri. De acolo nu mai exista drum asfaltat ci doar drumuri de munte și poteci. Continuam pe jos, cu bagajele în spinare, urcam pieptiș o pantă abruptă și bolovănoasă și încercam să ne apărăm de câte un câine ce sărea pe neașteptate de prin curțile oamenilor. Casa de destinație era ultima din deal. Mai îmbătați de suava mireasmă a pomilor în floare, mai de câte o oprire pe la rude unde maturii se desfătau cu promoția veche de țuică de prune până urma să apară cea nouă, făceam ore bune până la țintă. Cică se electrificase complet țara de prin anii de mijloc ai acelui secol. Lozinci politice pentru prostirea prostimii. Acolo spre vărfuri, nici după așa-zisa revoluție și nici măcar acum în secol nou nu au ajuns stâlpii de curent electric.

O minunăție de peisaje pe creste însă marele minunat al zonei era aerul curat ce aducea povești multe de prin dealuri și munți plini de taine, locuri de vis cu oameni tari, crescuți la aer tare.

Deși în trecut poveștile avuseseră o anume celebritate, de-a lungul timpului uitând o mulțime de amănunte erodate de vremurile tulburi, oamenii le-au îmbinat într-un amestec plin de mistere a căror revelații erau în continuare păstrate și transmise cu sfințenie din generație în generație. Vremurile așa-zis moderne se zbăteau să pună baraj la o astfel de transmitere orală însă oamenii continuau a trăi între credință și munca zilnică cum dealtfel trăiesc și azi și lasă moștenire mai departe tradițiile, obiceiurile, miturile.

La biserică, biserica din vale care era singura de prin împrejurimi, nu se prea duceau. Nu aveau nici timp că le trebuiau câteva ore bune de mers dus și întors dar nici tragere de inimă. Mergeau uneori Duminica și la sărbătorile cele mari ale anului căci acelea erau cumva legate de adevărata credință. Știau ei mai bine chiar dacă nu o spuneau ce e cu credința și biserica. Credința era acolo, ascunsă în fiecare și se transmitea din tată-n fiu fără a fi expusă sau supusă în fața vreunui popă căruia nici măcar nu-i mijise mustăcioara, copilandru proaspăt ieșit de pe băncile seminarului. Părinții spirituali de odinioară atât mireni cât și din preoțime se duseseră și odată cu ei parcă și harul dumnezeiesc al acelora ce fuseseră adevărați duhovnici ai vremurilor lor.

Mergeam aproape în fiecare an al adolescenței prin acele dealuri muntoase iar dacă respiram și eu aerul relelor și bunelor, nu însemna că puteam fi și înzestrat cu simțirile moștenite din acele meleaguri. Ele își trăgeau și transmiteau seva din nașteri și copilării petrecute acolo din traiul, respectul și credințele locului. Mă mulțumeam cu repetatele vizite ale acelor plaiuri molcome ce se încăpățânează și în ziua de azi în a continua să nască miracole.

În contrast cu unduirile deluroase, oamenii aveau atât vorba cât și atitudinea destul de abrupte, poate de necazuri ori poate doar de amarul de vreme ce se scursese și atât, fără a aduce vreo noutate reală a se înfiripa în rădăcinile bătrâne ale acelor pământuri primite-n dar de folosință și credință.

Intenția mea este să vă povestesc despre o ființă a acelor meleaguri care m-a încântat prin calitățile sufletului ei, prin viețuirea în simbioză cu natura și m-a făcut curios să-i  aflu trecutul, tinerețea.  Nu am avut de unde aduna informațiile sigure pe care le-aș fi dorit și nu prea, așadar m-am decis să ciupesc de ici de colo și să ascult ce-mi povestește natura.

Leana, soră a colonelului cumnat, primise un dar dumnezeiesc și anume acela de a fi om bun. A nu se crede totuși că acea bunătate era generalizată, soră cu prostia. Bunătatea ei părea venită de pe altă lume, fiind oferită lumii animale, vegetale și puțin sesizabilă față de oamenii deprimprejur, exceptând poate față de copii. Nu era rea cu ceilalți ci doar reticentă în comunicare dând parcă dovada unor nemulțumiri adânci, cu necunoscute cauze. Bunătatea de care vorbesc îi era amestecată cu o ascunsă suferință și poate de aceea m-am simțit îndreptățit să încerc să clarific cumva câteva aspecte ale vieții ei premergătoare misterioasei dispariții, să le aranjez așa cum îmi închipuiam eu că s-ar fi putut petrece ori poate cum aș fi dorit eu să se fi petrecut, cu încercarea de a mai descoperi din taine și de a-i motiva văditele ciudățenii ale comportamentului.

Tatăl Leanei avea o finețe și un bun simț caracteristice unui bătrân al vremurilor demult apuse și nu asemănător țăranilor vremurilor noi ce preluaseră vrând nevrând multe nesimțeli și de la oraș. L-am prins puțin în viață însă caracterul său nobil m-a urmărit până către maturitate.

Au fost mulți frați și surori, Leana urmare a unei aventuri din tinerețe a bătrânului cu o femeie bună la suflet, moștenire de preț ce se transmisese vizibil.

Copiii s-au răspândit care încotro prin lume, aceasta înțelegându-se prin satele și comunele din zonă ori chiar prin orașe mai îndepărtate, în vârful piramidei situându-se, don’ colonel.

Cu trecerea anilor, Leana rămăsese singură în casa părintească. Toți se căsătoriseră, Leana însă era fecioară singuratică. Poate nu primise locul meritat ori poate nimerise unul rău, vreunul oprit, necurat ori blestemat pe unde colcăie vrăjile și alte minuni.

Nu faptul că viețuia în ultima casă din vârfurile dealurilor (că tot în vatra satului era și oricum nimeni nu avea voie să aibă vatra casei înafara brazdei) să fi fost principalul motiv ci depărtarea de săteni; lipsa de comunicare cu ei reprezenta o atitudine ce nu era privită cu ochi buni. Nu e cuvenit să faci așa ceva căci pământul și cerul se țin laolaltă, copacii cu stelele, așa și oamenii trebuie să se țină laolaltă iar oriîncotro ar merge, tot acolo se vor întoarce vrând nevrând și tot peste aceeași oameni vor da, chiar și pe lumea cealaltă. Omul se naște, crește, rodește și moare. Nu poți schimba nimic.

Leana părea a nu se conforma obiceiurilor poate și datorită faptului că nu era măritată și nu rodise. Și la urma urmei, nu lipsa rodului ar fi fost cea mai stânjenitoare pentru sat cât însingurarea privită ca refuz, ca lipsă de respect față de ceilalți. Cu timpul oamenii nu au mai considerat atitudinea ei ca o încălcare a nescriselor legi tradiționale,  un deranj al universului propriu al vieții de la sat, ci au ajuns să accepte tacit acea stare de fapt și încet, încet, în timp, nu au mai gândit-o ca pe o purtare intenționată ci au luat-o ca pe un simplu dat al curiozităților naturii omenești.

Unii ziceau că ar fi bolnăvicioasă și că ar strica o presupusă armonie a vieții, răutăcioasă interpretare a aceleiași lipse de comunicare, a lipsei prieteniilor. De multe ori lumea nu este așa de bună și neclevetitoare precum se lasă să se înțeleagă din povești.

Se dorește ca omul să fie și sănătos și frumos să aibă și coajă și miez bun. Însă toți suntem plămădiți din aluat amestecat cu îngerul de-a dreapta și dracul de-a stânga. Nimeni nu este curat ca lacrima. Omul ori e frumos și rău ori e urât și bun, are albe precum are și negre, are și rele precum are și bune. Nu poate nimeni să le aibă pe toate bune că doar nu e Dumnezeu. La urma urmei, sănătate, suflet bun și un dram de noroc stabilit de soartă și puțin de la tine să fie în viață și e deajuns.

Leana avea acea frumusețe pură a naturaleții de la țară. Bălaie cu ochi verzi ca pădurea, avea un zâmbet ascuns, un zâmbet fin dar bun ca ea, pe un fundal al unei mimici secundare, pe un al doilea plan, planul ce părea că oglindește sufletul și acela îi dădea un aer puțin ștrengăresc dar cu siguranță nu unul de trufie. Zâmbetul acela părea a exista involuntar de stările ei ori de atitudinile corespunzătoare momentelor și îl puteai sesiza chiar și când era supărată.

Pe animale le alinta mereu lafel. Când erau mai multe din același neam le boteza cu diminutive ori cu „ăl mare”, „mijlociul”,  „ăl mic”. Pe altele le botezase după nume de flori ori cine știe ce reguli ascunse, înțelese numai de ea și ca atare nu le greșea niciodată.

Toate animalele erau prietenele ei iar ele o știau lafel de bine cum le știa ea pe ele. Era o înțelegere reciprocă. Tare nu m-ar fi mirat dacă aș fi aflat că animalele ei o cunoșteau mult mai bine ca noi oamenii, îi simțeau gândurile și trările adânci fără a o întreba nimic, fără a-i crea supărări. Trăia cu ele, unele chiar dormeau prin casă, respirau același aer și nu de puține ori mânca cu ele căci nu se putea să aibă ceva bun în mână, să nu le dea și lor acolo puțin, mere la viței, un colț de pâine sau mămăligă la găini, la nebunele de capre, la bibilici sau la câine. Plângea mereu când vreun miel sau ied era sacrificat conform obiceiurilor ori trebuințelor culinare. Dragoste de frați și surori trăind într-o armonie greu de pătruns pentru noi cei de la oraș.

Uneori bunătatea nu-i putea fi sesizată. În acele momente îi era amestecată cu o durere interioară ce o făcea să pară dură, stâncoasă. Chiar și vorba îi era scurtă și tăioasă.

Mereu m-am întrebat dacă rămăsese fecioară sau poate avusese pe vremea tinereții vreo aventură de care nu știa nimeni.

Se legase oare în fața lui Dumnezeu cu cel mai sfânt legământ că va merge în mormânt cu marele secret al vreunei unice iubiri ?!

Imaginile-i interioare ce au rezistat bine ascunse multă vreme păreau a se estompa gradual până aproape de dispariție. Rămăsese în schimb o singulară amintire, neatinsă de vremuri și schimbări. Era fiorul pe care îl provocaseră săruturile cu explozia de bucurie a păcatului aproape împlinit.

Îi venea câteodată așa, de ar fi vrut să ajungă pe lumea cealaltă pe unde o fi ea, în cer, pe sub pământ, pe celălalt tărâm că tot lume e și acolo și poate l-o regăsi pe el. Tot visa că ajunge la Șoimance și poate o ajută Dânsele să îl revadă. Își spunea de multe ori că viața aici pe pământ fără el, nu era viață.

Era început de primăvara cu marea sărbătoare a  Sfântului Gheorghe, patronul înverzirii, ce ajunse cu cheile anului la brâu, îl omorî pe Sfântul Dumitru și închise iarna. Deschise apoi semănatul holdelor, începutul pășunatului, redeschise izvoarele laptelui vieții. Vânticelul cald, frumos mirositor al zânelor bune ce zburdă prin văzduh, împresură natura. Totul deveni numai bucurie. Baba Dochia se apucă să toarcă firul anului de naștere a timpului cel nou.

De dimineță Leana adună busuioc să-i vină ursitul cum trage dragostea la busuioc apoi afumă vitele că așa e datina la venirea primăverii și descântă primul muls al verdelui ce va să vină.

Peste tot natura se bucura. Perechi, perechi, viețuitoarele ieșeau la lumină, la viață, muguri și flori îmbrățișau căldura soarelui, reveneau zânele pe meleagurile noastre, acasă.

Leana se uita pe furiș după fiecare cioban mai tânăr când trecea seara cu oile înapoi spre sat după ce fusese la păscut. O fi la fel de frumos și vânjos precum era el atunci? Au, dacă mă vede ! Oare o mai trăi al meu? Dar parcă nu e el. El era frumos, înalt și puternic; avea siguranța că numai ea știa cum fusese el. Orice altă descriere a lui (dacă o fi existat vreuna de-alungul timpurilor) nu putea fi ca a ei, nu putea fi adevărata. Nimeni nu avea cum să îl fi știut atât de în amănunt, numai ea putea deține acest drept pentru că fusese singura care l-a iubit cu adevărat. Devenise al ei și numai al ei, defapt fusese dintotdeauna al ei și nu ar putea nimeni să i-l pretindă vreodată. Fugea iute să se ascundă după vreo grămadă de vreascuri ori în spatele bucătărioarei de vară să nu îi vedem noi căutările febrile, să nu îi simțim respirația ce devea greoaie, aproape sufocantă. O durere adânc ascunsă acolo, în stânga, o țintuia câteva clipe dar îi oferea totodată revelația dulcei amintiri ascunse cu grijă în același cotlon singuratic, amintire ce fără temei, ca nebuna, rămăsese și ea veșnic tânără. Două lacrimi zălude, se prelingeau pe obrajii ei scorojiți de vreme și vremuri. Ce o făcea să verse cele două lacrimi rușinate și fugare ? Amintirea păcatului și singurătatea neîmpărtășirii ori poate dorința neîmplinită, amintire sau ideal, fericire de care avusese sau nu parte ? Năluca unei bănuite tăvăleli în fânul din podul grajdului devenise în tot acest răstimp tot mai vagă, aburită și asta provoca până și dureri fizice.

Veni Duminica Floriilor și a florilor. Nu avea ramuri de salcie să pună la uși, la ferestre și la icoane dar rupse câteva dintr-un măr și le puse deasupra ușii de la intrarea în casă. Își scoase mărțișorul cel vechi pe care și-l punea în piept de fiecare dată la 1 Martie și îl agăță în ramura-nflorită de cireș. Își aducea iar și iar aminte de el. Dacă ar fi dispărut imaginea lui zilnică chiar așa vagă precum era, ar fi dispărut și ea. Se și vedea parcă, cât de frumos ar fi fost să aibă un copil, copilul de la el, copilul lor, să semene cu el că tare frumos mai era. Îl vedea în camera de lângă pridvor, cu copilul în brațe iar ea se uita la ei cu drag. Ar fi venit Ursitoarele și la copilul lor ? Cu siguranță ! Ar fi făcut masă mare în așteptarea lor și ar fi pus lumânări creștinești în toată casa.

Dintotdeauna, la fiecare naștere se visa mana cerească, prezicerile bune ale ursitoarelor. Darul de la Dumnezeu așteptat ca moștenire întru împlinire, era ceva sacru. Se considera că trebuie să fii ales ca să îl poți primi, să știi apoi cum să-l folosești, altfel totul era vremelnic iar darul ți se putea lua înapoi de nu te dovedeai vrednic.

Se zice că fiecăruia i se menește un anume loc al său pe pământ. Toate sunt rânduite precum le-a lăsat Dumnezeu iar omul trebuie să se supună căci toate au rostul lor. Așa spuneau și bătrânii albiți de înțelepciunea acelor locuri: „Omul de când se naște și până moare trebuie să fie în rostu’ lumii iar satul nostru se află în mijlocul universului, el este prelungire a osiei pământului și a cerului” – era certitudine în credința lor de veacuri.

Din tată în fiu se împărtășeau povești din vremurile pe când Dumnezeu umblând pe ape înfipsese toiagul și se făcu pământ. Și îl urzi Dumnezeu dar îl urzi prea mult de nu încăpu sub cer. La sfatul Țâncului, al ariciului și al albinei, Dumnezeu strânse Pământul în mână de se loviră dealuri și munți în capete, să se potrivească sub cer. Pământul fu venerat drept creatură divină, Mama ce hrănește toate ființele ce îl calcă, cerc de lut ce plutește pe oceanul imens susținut de patru furci de foc și un stâlp în mijloc, osie a Pământului, ca să nu se scufunde. Așa și satul este tot pe Osia Pământului și Crugul Cerului. Marginile lumii neștiute se întind până la Apa Sâmbetei care or fi acolo unde cerul se sprijină pe pământ ori dedesubt, în măruntaiele adâncurilor. Bolta cerească, capac al Pământului cu cele nouă ceruri pe care stau Dumnezeu cu Sfinții, Sfântul Soare și Sfânta Lună, se sprijină și ea ca să nu se prăbușească, pe șapte coloane care sunt păzite de cei șapte ce au clădit-o cu piatra străvezie și albastră precum ochii îngerilor iar sub pământ zice-se că „ar fi apă, apoi întuneric, mai jos cică foc, după aceea iadul și de tot în fund, pustietate iar sub această pustietate, tartarul cel fără de fund”.

În Peștera Lupului se adună ele, Ursitoarele, să decidă destine ale celor ce se nasc. Scenariul sorții era cunoscut de veacuri iar regulile imuabile erau transmise generațiilor noi. Nimeni nu avea voie să calce pe acolo, nici măcar prin preajma peșterii.

Leana se hotărâse de dimineață să meargă să vadă cu ochii ei, fie ce-o fi ! Astfel, ajunse prin locuri neumblate, de picior de om necălcate. Văgăuna era întunecată, umedă și rece. Întră adânc în subpământuri până ce la un moment dat zări ceva în bezna ce nu mai părea mută. Era un bătrân orb cu o urnă în mână și primprejurul lui trei ursitoare novice șușoteau, plănuiau, se certau pe tăiat sau adăugat felii de destine, ofereau și apoi amestecau variante făcând calcule numai de ele înțelese spunând despre unul sau altul că „așa i-i dat să fie” precum e scris în Cartea Sorții.

Încercă să tragă cu urechea la șușotelile referitoare la destinul unui nou născut din vecini ce urma a primi delegația soartei nemiloase însă nu putu înțelege nimic din limba vorbitoarelor. Doar făcu legătura cu ceea ce auzise din vremea copilăriei.

În grup, prima avea să dea copilului minte și noroc ori prostie și ghinion, a doua era cu urâțenia sau frumusețea pe când cea de a treia cu bogăția, sărăcia sau gloria. Merseră mai apoi cu hotărârile lor la cele trei mari Sfinte Ursitoare, deținătoarele de furcă, fus și foarfecă.

Marea Ursitoare ținea furca și stabilea ritmul vieții.

Mijlocia, Soarta, torcea firul existenței, al nunții și al fertilității.

Cea mică, Șchioapa, Moartea, era cea care putea tăia firul vieții și împlinea profețiile.

Numai acestea puteau hotărî complicatul destin final al celui ce se năștea. Tot ele erau cele ce puteau pune ulei în candela vieții fiecăruia spre a-i da ani mai mulți de trăit ori puteau scurge candela într-o clipită dacă erau supărate de lipsa de respect a muritorului.

Destinul se plănuia numai dacă părinții pruncului țineau lumânare aprinsă, că de nu, copilul rămânea fără destin.

Ursitoarele încheindu-și misiunea și odată destinul stabilit, nimeni nu se mai putea abate de la calea lui. Grupul  de ursitoare urma să meargă a treia noapte de la nașterea pruncului, la primul cântat al cocoșului.

Ele, frumoasele tinere cu păr de aur înveșmântate-n borangic, vor porni înaripate spre noul prunc unde vor fi așteptate cu masă mare, în veselie liniștită și respect. Mama punea pe masă și lână ca firul tors de Ursitoare să fie mai lung, să le trăiască copilul venit într-un ceas bun, precum și steaua ce îi va călăuzi viața până la moarte.

Totul la urma urmei era să fie precum stabileau ele, Zânele Torcătoare !

Omul poate scăpa de orice dar de soartă ba.

După cum au hotărât Ursitoarele doar Dumnezeu mai poate schimba soarta cuiva.

Pentru Leana timpul se perinda între iernile alături numai de animalele ei dragi și celelalte anotimpuri când mai venea don’ colonel cu rudele lui de la oraș pe acolo ori ca să mai taie vreun miel ori vreo căpriță. Nu se plângea niciodată de singurătate pentru că defapt nici nu se simțea singură. Avea animalele, avea bruma de amintiri chiar de aceasta se dilua în timp, avea visele cu el, acele închipuiri care nu o lăsau să înnebunească de cap ci doar de suflet.

Dealurile și munții răsunau de dimineață. Se bătea toaca la toate bisericile de prin văi și atunci realiză Leana că era Joi, venise Joia Mare.

Puse repede afară ulcele cu apă și blide cu ce avea de mâncare, rupse în mână surcele și făcu un mic foc în mijlocul curții căci urma să vină morții înapoi la casele lor. Se închideau mormintele și se întorceau spiritele celor plecați de la noi.

Se închină murmurând un „Doamne Ajută !” și o luă repede spre biserica din vale. După fiecare evanghelie făcu pe o sfoară câte un nod cu gândul de a o pune sub pernă și a-l visa pe el la noapte.

– De ce nu mai vii pe la biserică, Leano ? O să te bată Dumnezeu, îi zise tinerelul de popă.

– Îl caut pe Dumnezeu și îl găsesc în sufletul meu. Pe unde mi se abate sufletul, pe-acolo e și   Domnul cu mine.

– Leană nu te poți juca cu Dumnezeu. Ai să faci cunoștință cu Diavolul.

– Părințele, în căutările sfinției tale de a găsi calea către Domnul, că să nu-i zic joacă cum ai zis, ai dat peste Diavol ?

– Nu, Doamne ferește !

– Atunci cum ai ști să te lupți cu el dacă nu-l cunoști ?!

– Domnul ne veghează și ne ajută !

– Deci te ajută Domnul !  Apăi cum Domnul are grijă de toți, așa mă va ajuta și pe mine dacă o fi să fac cunoștință cu Satana cel de acum, așadar nu-mi duce grija.

Se întoarse acasă repede și cam furioasă.

De Paști când se deschid mormintele și animalele vorbesc, chiar de o fi datină din moși strămoși, se hotărî să nu taie nici un miel că tare dragi îi mai erau.

Mâine, în Vinerea Mare, fete și flăcăi vor alerga desculți prin roua dimineții și apoi se vor scălda în pâraie pentru a fi sănătoși tot anul. Ea nu va merge, nu îi cădea bine. Dacă ar fi fost el aici, ar fi fost prima dar așa, nu !

Să dea Domnul să plouă mâine ca să fie un an mănos !

Se culcă de devreme cu gândul departe, cu dorința-n suflet, mărită parcă de vigoarea primăvăratică. În aburii ce se îmbulzeau din ciondăneala soarelui cu răcoarea dimineții, văzu prin pădure o arătare ciudată ce părea a îngâna un cântec nemaiauzit, un cântec ce nu era cântare ci mai degrabă bocet. Se frecă la ochi și scutură capul spre a alunga vedenia dar aceasta continuă să alerge de colo colo îmbrățișând copaci, sărutându-i în legănarea continuă a unei incantații de neînțeles. Își dete seama imediat amintindu-și avertismentele părintești din perioada copilăriei, era Păduroaia, Muma Pădurii. Părea o călugăriță dar una urâtă cu părul despletit și răvășit ca o claie de fân. Când se uită mai atent văzu că în partea de jos era ca un trunchi de copac cu crăcile ce îi stăteau aranjate de jur-împrejur ca o rochie de bal. De sub rochie ieșeau două picioare dar parcă erau de animal și avea copite, da, avea copite de cal. O urmări cum valsa, râdea în gura mare prin pădurea ce părea a fi numai a ei, chema în van cu glas prefăcut în nouăzeci și nouă de feluri și chiuia la luna de pe cer după care încălecă pe o iapă cu nouă inimi și ca un vârtej, dusă-a fost. Tot căutând-o prin hățișuri de pădure ajunse la un bordei ce parcă răsărise din pământ. În față avea țepușe în vârful cărora erau înfipte țeste de oameni. Acolo, la intrare, o așteptau pe Pădureancă animale ale pădurii și se înclinau cu respect la apariția urâțeniei. Aceasta le dădea porunci într-o limbă ciudată ce nu avea nici un înțeles pentru oameni. Vâlva se pierdu după aceea prin intrarea bordeiului într-un hău de unde răsunau hohote înfiorătoare, prevestitoare de rele. Leana se ascunse și așteptă ca animalele din față să se ducă spre bârlogurile lor. Când prinse momentul, se strecură și ea prin intrare după care dădu de o boltă mare cât un sat ce se deschise deodată în fața ochilor, într-o lumină ce venea de peste tot și de nicăieri. În mijloc, un castel cât un munte, o minunăție  cu porți masive din cedru, donjoane din mesteceni și creneluri de paltin. De jur împrejurul castelului pe ziduri se așezaseră de pază scaieții și toate buruienile pământului cu țepi și spini. La porți, străjeri erau doi stejari vânjoși. Muma fugi în castel și dete somn copiilor săi, somn furat de la copiii oamenilor căci altfel ai ei nu ar avea somn. Arătarea se opri mai apoi în mijlocul curții interioare și așezată cât era de mare pe covorul unei poienițe minunate, alăptă ca pe niște copii copaci mlădii în timp ce-și pieptăna pletele de șerpi date cu unt. Din beciurile castelului se auzeau urlete ce nu păreau a fi omenești. În unele hrube căpcăuni cu cap de câine, cu un ochi în frunte și unul în ceafă hrăneau cu miez de nucă și pâine oameni furați ca să îi îngrașe și apoi să-i dea scorpiilor lor de neveste să-i bage la cuptor să-i mănânce. În altele, erau bărbați frumoși de care auzise Leana din bătrâni că după ce i-a răpit de prin codri îi folosește Vidma să se drăgostească cu ei iar de nu vor, aceasta îi ologește de picioare. De sus din mansardele castelului se auzeau țipete disperate de copii. Pe aceștia îi ținea ca să îi aibă de mâncare dimineața când îi servește cu lapte de bivoliță și o mămăligă cât roata carului. Totul era într-o dezordine buruienoasă precum era și făptura răului. Leana nu mai știu cum să iasă la lumină așa că merse pe sub pământ până ieși către casă dar nu ajunse la ea. Căzu în adormire acolo unde ieși la lumină dar numai somn nu a fost că mai mult se foi, se sperie de vise ciudate și se trezi amețită. Nu își dădu seama ce se întâmplase. Părea a fi dimineață.

Ajunsese și adormise la marginea pădurii cu capul pe un mușchi moale ca perna și era învelită cu flori parfumate din poienițe. În jurul ei, urme de animale, de urs, de lup, de mistreț, că doar le știa de copilă. Cine o învelise oare ? Cum de nu o atacaseră sălbăticiunile ? Un licorn, putere și gingășie, dormea liniștit cu capul în poala ei în fugă către dragostea ce moarte îi aduce. Parcă era un cap de măgar cu șase ochi și nouă guri, două urechi și un corn. Când se uită mai bine era un cal alb și blând cu cornul Lunii în frunte sau nu, parcă ar fi fost un cerb. Vai, era un cerb răpus cu o gaură mare-n piept, inima i-a fost smulsă, altă gaură în frunte iar cornul dispărut și un șarpe cu un ou mare de gâscă-n gură se îndepărtă către bordeiul Mumei. Leana îl mângâie și plânse pe cerb apoi se părea că îi apare el ca din vis dar totul era confuz. O fi semn rău ? Îndepărtă cu greu o porțiune din cercul de spini ce fusese adunat acolo spre a-i fi de pază și plecă tulburată spre casă.

Animalele dădeau semne de flămânzeală, le trecuse ora deja. Le liniști cu vorbe blânde și le dădu de mâncare la fiecare după obișnuință. Povesti asta unei vecine cu care mai vorbea din când în când și aceea puse să i se facă de Muma Pădurii în tărâțe de grâu și astfel se mai liniști Leana. Mai apoi căzu frântă într-un somn fără vise și se trezi după ora amiezii, pe-nserat.

Noaptea de Înviere stătuse trează iar gândurile alergară care încotro. Se aprinsese lumina, se deschiseseră mormintele și cerurile iar animalele vorbeau între ele cu grai omenesc.

Luându-se mai cu una, mai cu alta, se făcu o săptămână de la Paști. În Duminica Tomei, ziua-n amiaza mare, cu ochii ațintiți în depărtări, se trezi că merge prin răsuflătoarea iadului tocmai către adâncurile pământului acolo unde omul nu îmbătrânește iar soarele mereu luminează.

Nici nu știu când ajunse acolo. Era cald pe tărâmul celălalt care și cum o fi el, de-o fi Rai, de-o fi Iad ori de-or fi amestecate, o lume plină de lumină și flori, cu palate de cleștar și zâne bune dar și de hidoșenii răutăcioase. Totul era învăluit într-un abur difuz cu străluciri îngerești. Pe mijloc părea că ar curge Apa Sâmbetei după ce ocolise de trei ori Pământul vărsându-se puțin mai încolo în Sorbul Pământului ducând către iad sufletele păcătoșilor. Hăt departe de abia se zărea marea apă ce înconjoară pământul. Acolo, pe jumătatea aceea era și tărâmul blajinilor, a rohmanilor. Știa de la babele satului că sus, pe pământ, noi oamenii ne putem întâlni cu blajinii doar uneori când e lună plină dar sunt foarte sfioși și fug din calea noastră, poate de aceea nu văzuse nici unul până acum și era tare curioasă să știe cum arată. Mulți blajini, ființe fără păcate, umblând goi, cu corp de om plin de păr și cap de șoarece erau cocoțați pe coastele Pământului unde erau răspândite satele lor. Prostuții de ei se hârjoneau prin adâncuri de ape, fără să respire, fără să se-înece. Nu vorbea urât nici unul. Nu ar fi zis ei nici cea mai mică vorbă de rău unul altuia ci poate doar un „Du-te la Dumnezeu”.

Știma Apelor cu părul sclipind ca aurul, despletit, ondulat de valuri, cu corp de nimfă și ochi alunecători zburda printre ape ca o peștoaică în călduri. Înota seducător iar prin pletele-i lungi, multicolore se jucau zeci de blajini, răsucindu-le, împletindu-i-le în codițe de fecioară dar ea nu le dădea importanță. Ochii îi aleargau după feciori înalți, frumoși, să îi ademenească spre bulboane adânci doar de ea știute. Gemea, semn că voia cap de om dar nu era nici un flăcău prin preajmă, Doamne-ajută !

Micii blajini, ființe credincioase se rugaseră tot timpul anului pentru noi, cei de sus. Ținuseră post tot acest timp și doar dacă mâncară puținele paie aruncate de corbi pe firul apelor. În Sâmbăta Mare, fete copile ori babe deja iertate ale Pământului, aruncaseră în ape coji de ouă de la pască ori coji de nucă păstrate de la colindătorii din iarnă, ce ajunseseră de abia acum, Luni, pe Apa Sâmbetei, aici în lumile de jos. Era semn pentru blajini că Paștele viilor se-ncheiase. Luau din ape cojile și aveau în mâini ouă – minune de la Dumnezeu ! Mâncau câte 12 dintr-un ou și se săturau, așa de mici erau. Cojile de nucă nu erau pentru ei. Mergeau pe ape mai departe, către alte lumi.

Împreună cu femeile lor aveau dezlegare după ce postiseră post negru toată Săptămâna Luminată. De la Joia Mare, blajinii avuseseră voie de la Dumnezeu să se întâlnească cu frumoasele lor femei dar să stea împreună numai până la Înălțare. Era mare sărbătoare. Venise vremea anului când se puteau căsători între ei, în acea sfântă zi de Luni a Paștelui lor. Mamele blajine își creșteau copiii până puteau să meargă și să se hrănească singuri mai apoi trăind în izolare și credință.

Leana rămăsese minunată de tot ce vedea și nu mai avea nici măcar glas interior.

Pe maluri se adunaseră solomonari cu școlile lor, citind din Cartea Cea Vestită. Își pregăteau noi generații de magicieni ai vremii, alegând pe cei mai mici dintre șapte frați călugări. Se învațau toate limbile ființelor vii, oameni și animale, toate tainele naturii, formule magice, farmece și vrăji și însuși Diavolul se învârtea printre dascălii lor la începuturi. Marele cavaler trac Gebeleizis, zeul tunetelor și al fulgerelor, îi veghea din înalte genuni din vremi străvechi.

Școala solomonărească e școală grea ce ține douăzeci de ani iar la sfârșit doar unul din șapte ucenici învățăcei de reușește s-o termine. Elevii învață la opaiț pe sub pietre de moară suspendate de fire magice în peșteri ce le țin drept școli. Ei, solomonarii, călugări prefăcuți în sfinți ce călăresc balauri sunt gonitorii de nori, umblătorii prin fum, cei ce răspund de adăpatul pământului omenesc iar vânturile îi ridică până la Dumnezeu, cel ce le-a dat aceste puteri. Auzise Leana din copilărie povești pe care le spunea tatăl ei despre solomonari ce se vântură prin văzduhuri cu clăbuci de nori amenințători, călare pe balauri pe care îi strunesc cu un frâu din coajă de mesteacăn să bea apa iezerului și apoi s-o scuipe unde este hotărât. Uneori își închipuise că îi vede prin sat cum bat drumurile ca cerșetori zdrențăroși cu aripi la subsuoară și coadă pe spate, figuri de preoți inițiați primind de pomană ouă coapte și lapte. În plină vară, pe căldură, păreau că umblă îmbrăcați cu șapte pieptare, având în măna dreaptă cartea magică și toiagul în stânga. După trecerea lor veneau ploile și diminețile se bucurau de roua de mărgăritar. Zicea lumea că la supărare îngheață apele ori hotărăsc venirea furtunilor, aduc balaurul grindinei și e de rău, că vin ape mari și vijelie de cad dihănii din cer. Când oamenii le dau ceva de pomană trimit balaurul grindinei înapoi spre văzduh călare pe curcubeu și dau apă molcomă, numai unde și cât trebuie.

Sus pe creste mai mulți Zburători magnifici, bărbați mândri și frumoși, zmei cu coadă de foc își încercau aripile în vederea noilor cuceriri de noapte când plecau la sărutat, mușcat și chinuit fetele pricinuindu-le neodihnă și frământare, multe vânătăi și mare oboseală. Credința e că un flăcău se poate preface în Zburător dacă iubește din cale afară o fată, iar părinții ei nu vor să i-o dea ori o mărită cu altul. Leana gândea că poate ăsta fusese și motivul dispariției lui. Nu vrură ai ei să o dea după el și acum pătimea. I se părea că el vine noapte de noapte ca cel mai frumos Zburător. În somn se foia, se frământa și bolborosea cuvinte neînțelese. Avea vise ciudate în care el apărea din neant, o săruta și îi mușca buzele, o chinuia uneori plăcut dar de cele mai multe ori făcând să o treacă fiori reci. Căută stăruitor din priviri fiecare figură de Zburător doar-doar o da de el de-o fi pe-acolo.

Monștri uriași cu chip de om ce se pot preface în oricine și orice, cu coadă solzoasă, ce umblau călare pe cai năzdrăvani cu mai multe inimi, locuiau în palate strălucite acoperite cu argint, cu grădini exotice și fântâni aeriene. O apă mare, lată, un râu de foc despărțea moșia zmeilor de a celorlalți. Balauri mioritici ce o fixau din priviri, aruncând foc prin cele douăspreze guri, hidre ce înghițiseră nestemata având glas omenesc, cap de zimbru dar trup înaripat și coadă de șarpe acoperit cu solzi cât palma, se hrăneau cu pui de pajură sau de zgripțuroaică într-o hărmălaie animalică.

Novaci înalți ca brazii iar mai sus strămoșii lor Tartarii, Jidovii urieși, favoriții zeilor, vestiții fii ai pământului din neam de pelasgi năpraznici întreceau pe toți oamenii prin înălțime, forță și frumusețe. Pe vremurile de demult se luptaseră chiar și cu Dumnezeu având tovarăș din iad pe însuși Diavolul. Dumnezeu arse atunci trei ani pădurile și apoi dădu o apă mare ce ajunse pân la cer de înecă toți jidovii ori poate doar pe cei mai răi. Degeaba puse Tartorul Jidovilor un picior pe un munte și altul pe alt munte să se țină cu mâinile de porțile cerului, că Domnul îl înfrânse. Nu se putea el lupta cu Dumnezeu ! Și azi mai poți vedea vreo minune de munte de om, urmaș de al lor prin munții și pădurile noastre dar pe lege curată.  Acolo pe malurile Apei Sâmbetei, îi văzu Leana prin depărtări. Păreau uriași cu dinții cât fiarele plugului, cu ochi mai mari decât dovleacul. În gurile lor ar fi intrat deodată șase oameni voinici de ai noștri dar ei erau ființe blânde și nu făceau rău nimănui. Pășeau cu atenție printre munți către locul unde fierbeau o mămăligă într-un ceaun sprijinit pe culmi de dealuri iar sub ceaun ardeau lemne adunate de prin trei codri.

De dincolo de Apa Sâmbetei, către miazăzi, dintr-o căsuță modestă îi ieșiră în cale Sfânta Joi cu blânda Sfântă Duminică, cea mai mare Maică Sfântă, doamna mare la care se închină toate zilele săptămânii  îmbrăcată în haine albe ca laptele, însoțită de namila de câine Ușor ca Vântul Greu ca Pământul. Aceasta o sfătui cu blândețe părintească cum să-și alunge boala dragostei pierdute și îi dărui un brâu magic spre a se încinge când va fi să treacă peste apele tulburi ale vieții avute.

Dimineața se sculă frânt de obosită, cu vânătăi și asudată. În ultima vreme slăbise văzând cu ochii și uneori simțea că se topește din picioare. Se trezi amețită și încercă să-și adune gândurile să-și aducă aminte ce o povățuise Sfânta Călugăriță, ea, Zeița Vie. I se învârteau toate gândurile parcă înghițise fum de cânepă. Oare cum putuse dormi atât de adânc și atât de mult ?

S-au adunat babele pricepute ale satului și au decis că Leana e bolnavă și trebuie musai să o lecuiască; doar erau atâția feciori ce o plăceau și ar fi dorit-o. Când i-au propus Lenei să îi facă untură de zmeu plesnit și ea apoi să ungă toate intrările de la casă, uși, ferestre, chiar și hornul ca să nu se mai strecoare „ceasul cel rău”, a fost nebunie mare. A înțeles ea că el nu va mai găsi nici o cale de a intra în casă și va plesni, va dispărea din visele ei. Și-a pierdut cumpătul de au apucat-o toate năbădăile. Vrură babele să o descânte de lipitură ori de nebunie dar Leana nu se lăsă și fugi mâncând pământul. Ar fi suferit cât toată suferința pământului, numai să îl știe acolo, să vină, să o bântuie dacă asta îi era scris căci acele chinuri dătătoare de speranță erau mult mai minunate decât orice și-ar fi putut închipui cineva că poate să-și dorească.

Cum era Luni, marea sărbătoare a Paștelui Blajinilor se grăbi să facă și să dea câte ceva de pomană. Nu voia să meargă pe la cei din vale, așa că așeză pe măsuța de la mica troiță din curtea cu pruni, un ștergar alb și un ou înroșit drept paznic. Într-un blid, felii de mere, mieji de nucă, prune uscate. Să fie pentru păsările cerului !

Veni și Joia Înălțării și după obicei, tăie părul din vârful cozilor la vite, crestă mieii la urechi și le frecă pe toate cu leuștean. Sufletele moșilor se înălțară la cer pe cele patru vânturi în cele patru colțuri ale lumii să susțină cei patru stâlpi ai universului. Dădu de pomană și puse-alături frunze de alun, leuștean și nuc precum e datina la Moșii de Ispas.

Nu realiză cum mai trecură zilele și nopțile. Într-o seară se simți cam rău și se sperie de singurătate. Când își dete seama că era săptămâna Rusaliilor intră puțin în panică și se duse repede să caute pelin să țină la ureche sau usturoi să-l țină la brâu. Dacă nu sărbătorești cum se cuvine Cinzecimea, babele urâte și gârbovite te pedepsesc, te ologesc, îți scot ochii și te înebunesc de cap, Doamne ferește ! Mâine, Sâmbătă, va da de pomană cuiva pentru răposați niște țuică și un blid de mâncare încununat cu flori.

În noaptea aceea a fost furtună semn că bătrânele Rusalii care au băut din apa vie a lui Machedon, s-au cam mâniat. Probabil din zborul lor prin văzduh or adăsta pe la răspântii, troițe și fântâni să cânte și danseze de bucuria zilelor ce li se dedică. Numai copii să nu răpească. Au mai făcut asta și au îndurerat familii de oameni curați la suflet și credință.

Din bătrâni se zice cum că de Rusalii nu e bine să te urci pe vărf de munte că te pocesc Ielele. Demult, Dracul a suflat el douăzeci și patru de ceasuri spre a umfla munții ca să ajungă la cer, la Dumnezeu. Acesta însă a oprit creșterea lor de sunt și azi doar atât cât a hotărât Domnul. Dracul a fost pus la locul lui. Ielele muierile au fost primite prin genuni.

Dintotdeauna visase să ajungă la Măiestre, să devină una de-a lor. Înțelesese ea bine că Ielele îl furaseră pe el, ademenindu-l în hora lor cea nebună. Îi intrase în cap că numai Împărătesele Văzduhului o pot salva și numai ele o pot duce la cel pe care îl visa în fiecare noapte și zi de atunci de demult, că parcă tare de demult a fost ori parcă-a fost chiar ieri.

De fiecare dată când venea vremea lor, a Domnițelor, le sărbătorea, dădea de pomană copiilor turtițe, respecta datinile ce se venerau din străbuni dar nu puse nici un craniu de cal în parii de la poartă căci de răzbunarea Ielelor, nu avea teamă. Veneau vara din depărtările timpului de pe vremea pădurencei Bendis, ele războinicele încoronate cu ramuri verzi, Fetele Codrului, toate preotese ale zeiței, duhuri prin văzduhul nopților din timpuri ale trecerii marilor războinici spre alte lumi.

Se trezi îmbrăcată în rochie vaporoasă de in străveziu, cu sânii goi, zale pe piept și clopoței la picioare. Aripi albe se făleau din albul vaporos al iei ce purta pe ea spicele cosițelor despletite. Senzația că face în sfârșit parte din grupul celor șapte voluptoase seducătoare o amețea, era prin cer ori pe pământ, pe cercul cerului și pătratul pământului, șaptele cosmic, simboluri sacre ale veșnicei reînceperi, călare pe șarpele ce-și mușcă din coadă, alături de suflete de fecioare vrăjite ce nu-și găsesc liniștea niciunde, ființe cerești ce nu s-ar căsători cu muritori căci și-ar pierde nemurirea. Nu-i păsa ce se zicea din vechime cum că muritorului i-e dat să-și urmeze ascensiunea omenească dar să nu deranjeze cât e în viață lumea cea înaltă a cerescului în care se perindă ele, Milostivele. Încălcarea acestei ordini ar putea aduce pedeapsă pe vecie. Ele pot da și lua boală, fecunditate, noroc sau bogăție. De ești bun cu ele sunt pâinea lui Dumnezeu. Totuși ca Dafna din paltini, din fetele sălbatice de la margini de lumi și margini de neant ce iubesc muritori de s-ar pierde ca zâne, fie să își piardă posibila nemurire iar arborii să refuze să o găzduiască să nu mai poată trece-n alte lumi ci doar în lumea lui oricare și oriunde ar fi ea. Măiestrele se preschimbară în păsări, animale sau arbori spre a se juca. Nu știi dacă porumbițele, rândunele ori chiar ursoaicele nu sunt unele din ele. Leana întotdeauna iubise animalele și lumea vegetală, legătură ascunsă cu Șoimancele, zburdalnicele până la delir. Plecate din păduri îndepărtate, zăvoaie și peșteri, scăldate în izvoare curate de la răsăritul Lunii apar ele, Vânturoasele de la scăpăratul soarelui și după prânz își culeg mâncarea, ciupind de ici de acolo din flori și buruieni înrourate, ca să n-aibă leac. Meleagurile unde sălășluiesc sunt acolo „unde nimeni nu nimereşte”, „unde om nu calcă”, „unde fete mari cosiţe nu-mpletesc”, „unde Dumnezeu nu se pomeneşte”, „unde popă nu toacă, unde fată nu joacă”, „în talpa iadului, în pustieşaguri”, „în coarnele cerbilor, în urechile ciutelor”, „în copitele şerpilor”, „la felele Zânelor”, la Împăratul”.

Le trimite Dumnezeu pe pământ să îi pedepsească pe cei răi chiar dacă aceia au la ei usturoi sau leuștean spre a se feri. De cazi bolnav e rău de tot. Te pun babele în poziție de crucificat și-ți cântă cântece nemaiauzite iar dacă miști mâinile sau picioarele după ritmul cântecului, se zice că esti „bolnav din sfinte” și te vor descânta cu apă neîncepută de izvor. Dar era ea bolnava de iubire iar feciorul i-a fost luat de Fetele Pădurii iar babele trebuia să îi facă de dragoste cu ulcicuța în vatră, bătând în ea Cu o vărguță de alun, Ca să-l aducă nebun, Și cu vărguța de soc, Ca să-l aducă prin foc, să-l aducă pe cel dorit prin văzduh călare pe-o prăjină. Împărăteasa văzduhului, în trăsură cu cai de foc urca spre capacul pământului, în jurul stâlpului și mijlocul crângului, acolo unde e podul pe care stau Dumnezeu cu Sfinții. O apă curgea în sus dreaptă ca lumânarea, nesfârșită, înflăcărată și fierbinte. În ea se bălăceau pricolici și duhuri rele, înotând parcă urcau o scară către cerul acelui subpământ. Turbioane de foc îngemânat cu apa aceea ciudată șerpuiau într-o colcăială a înmulțirii, era vremea nașterilor noi. Aburi amestecați, de nicăieri veniți, o împresurau țintuind-o în nemișcare. El călărea un taur în galop și zmei îl fugăreau, fantasme îmbrăcate în pânze de păianjen se vaporizau și apoi se reîntrupau în Iele ce țipau nebune, fugărite de călușari cu bâte arzânde ca jarul. În neputința omenească voia să-l atingă să-i vorbească dar vorbele-i se opreau în drum iar mâna nu putea ajunge unde trupul îngemânat al taurului cu omul, alergau de mancau pământul acelui văzduh, văzduhul acelui pământ. Auzi o voce, acolo în capul ei: „Ti-a venit timpul să intri pe calea cea dreaptă a unei noi alcătuiri, pe calea iluminării tuturor înțelesurilor. Nu-ți fie teamă că te chinuie tot binele și tot răul, toate temerile și bucuriile adunate ale vieții. Veni timpul să te cunoști pe tine însăți. Să nu te uiți în urmă! Mântuirea ta este să mergi tot înainte”.

Nu înțelese nimic din cele auzite. Intră într-o lume a fantasmelor și auzi sunetele ciudate, ori poate chiar sunetul. Era chemare către mister, amalgam de lumini și raze ce păreau înspăimântătoare și cu siguranță că voiau să-i transmită ceva însă nu reuși să le înțeleagă codurile ascunse. Se apropia de tărâmul acela oare ?! Calea eliberării ducea către ele, către Iele, de asta era aproape sigură sau poate îi era doar dorința. Fusese oare atât de vrăjită de nu-și mai putea găsi liniștea nicăieri, nici deasupra nici dedesubt ori poate nici dincolo de amândouă ? Totul deveni întunecat și plin de neînțelesuri. Deodată percepția cât mai rămăsese ea, părea că dă să se clarifice în drumul încă sinuos prin întunericul de nepătruns către o luminiță mică, indecisă. Începea să înțeleagă. Adevărul se încolăci în el însuși. Se înfiripă ca un mic toron de lumini, apoi izbucni și se înălță precum o tornadă dumnezeiască. Avea o senzație ciudată, ca un fior de neînțeles. La un moment dat avu senzația unei sincope. Gândul că l-ar fi putut întâlni i-ar fi anulat visările cu care se hrănise atâta amar de vreme. Frugala prezență fizică alături de El și unde mai pui, într-o lume ce nu-i a ei, i-ar putea distruge idealul de o viață. Atingându-și ținta ar fi ucis-o. Acea voce ce o dirijase anterior o făcu și acum: ”Leano nu te opri, nu te abate de la cale. Dacă faci cale întoarsă, miracolul va dispare din ambele lumi. Așa ți-a fost scris. Acesta este drum fără întoarcere !” Simțea și ea că intrase pe calea fără de întoarcere. Nu mai dorea decât să atingă acea lumină clară, lumina primordială ce ducea către El. Înțelesurile veniră în mod egal, necunoscuturi în balanță, reflexe ale absolutului. Simți deodată cum îi fuge pământul de sub picioare și se îneacă în apă rece ca gheața apoi o cuprinse o fierbințeală ca și cum ar fi fost aruncată în cazane diavolești, călare către genuni pe bușteanul Ielelor, lăsând voit existența trecătoare și așa neîmplită din urma ei.

O găsiră îmbrăcată cu hainele de duminică, întinsă frumos pe pat, cu cununiță de flori de sânziene, cu un văl alb de borangic pe față, încinsă cu brâul magic primit în dar ce-ți lua ochii. Nu mai respira iar fața părea luminată de acel suav zâmbet ce de data asta cu siguranță că ascundea miracole noi, numai de ea știute. O femeie fugi repede să anunțe vecinii. Când reveni, Leana nu mai era unde o lăsase, nu mai era nicăieri iar patul părea neatins. O căutară în zadar prin împrejurimi și codrii apropiați.

Dimineața, sus pe deal iarba arsă de focul jocului îndrăcit al nopții, încă mai fumega. Alături, găsiră un șirag de mărgele, mărgelele ei printre înfiripate buruieni și ierburi otrăvite. Veni-vor vrăjitoare să le adune pentru vindecarea dragostelor viitoare. Jos dinspre casa Leanei, animalele curții păreau răzvrătite, de foame. Cum nu se găsea nimeni să le hrănească la casa aceea și nu-i lăsa inima să le lase de izbeliște, oamenii le-au împărțit, asumându-și temporar grija față de ele. Leana s-a legat astfel de fiecare dintre săteni. De multe ori, cei care o zăreau prin trecerile lor spre locuri de pășunat, ziceau că a arătat mereu tot cam ca la 30 de ani, parcă nu îmbătrânea deloc. S-a considerat că dispariția ei a fost doar o plecare cât se poate de normală, creștinească.

În fiecare an de Sânziene spre crăpat de ziuă începe să miroasă a fân și miere, cerul se luminează iar stelele, candele aprinse la nașteri, pulsează de parcă ar vrea să spună o poveste și o ploaie fină de aur împânzește dimineața. Natura vibrează de muzică astrală, venită de peste tot și de niciunde, fluiere și cimpoaie măiestre se aud prin întregul văzduh. Numai oamenii satului, la cântatul cucului, o pot auzi și pot vedea povestea stelelor, aceia ce o pomenesc, se închină și se roagă pentru sufletul plecatei.

De atunci, de sărbătoarea soarelui când flăcăi aprind făclii, oamenii satului consideră că „a venit ziua Leanei”, vremea când Soarele aleargă după Lună, dorul vrea să-și astâmpere focul iar o sânziană de a lor, o sfântă zână, își urmează calea sortită către El, ursitul ce stă de-a dreapta Tatălui.