Concursul Martha Bibescu – Literatura – Cat.C – Premiul I – Denisa Dună – Ce este frumosul

Kalon sau ce este frumosul:

de la teorie spirituală la reprezentare fizică

Motto: ,,Frumuseţea este darul lui Dumnezeu,, – Aristotel

 Ce semnifică cu adevărat termenul frumuseţe? – o întrebare care a călătorit de-a lungul timpului pe buzele fiecărui om, chiar dacă acesta poseda o putere de percepţie exterioară sau interioară mai puternică sau deopotrivă mai scăzută. Frumuseţea a reuşit din cele mai vechi timpuri să cucerească în primul rând privirea, iar mai apoi spiritul şi să dicteze adevărate canoane, care s-au conturat şi au devenit piloni ai percepţiei umane privind frumuseţea; frumosul a devenit artă, iar penelul destinat a suprinde contururile unice ale acestei creaţii parcă desprinse din divin a devenit instrumentul prin care omul a avut acces la înţelegerea deplină a conceptului de frumos. Termenul τò καλόν desemna în sensul cel mai comun frumuseţea formei exterioare; în literatură şi filosofie însă, termenul era adesea folosit nu numai în sens hedonist, ci şi pentru a caracteriza forma interioară a omului; el desemna aşadar şi frumuseţea morală, respectabilitatea, onestitatea, virtutea. De la Homer până la Aristotel, acest cuvânt era folosit pentru a exprima valoarea ideală a personalităţii umane, un ideal în sine al omului şi nu o calitate cu finalitate practică, cum ar fi plăcerea sau stilul.

Călătoria pe care termenul de frumos a parcurs-o de-a lungul scurgerii timpului a fost cât se poate de anevoioasă, conceptul fiind supus adoptării unor canoane artistice ce au influenţat însăşi esenţa creaţiei şi a condus la reprezentări individualiste ale conceptului de frumos. Ideea frumosului este însoţită de cele mai multe ori de conceptul infinitului, iar infitului este în primul rând un pilon al religiosului – Divinul a semnificat de-a lungul timpului sursa primară a infinitului, a tuturor posibilităţilor şi a frumuseţii eterne care izvorăşte din tenebrele teluricului, dar care se plămădeşte cu ajutorul spiritului. Frumuseţea nu este un concept realmente fizic, ci se transformă şi capătă valenţe odată cu transpunerea sa pe un şevalet exterior precum un trup, un chip, o persoană sau un obiect tangibil sau intangibil. Spiritul naşte frumosul şi nu invers; filosofia s-a concentrat pe definirea acestui concept, iar mai târziu teologia şi arta l-au preluat şi l-au transpus într-o manieră accesibilă fiecărui individ în parte.

Portretizarea frumuseţii în concepţia platoniană este reprezentantă de însăşi balanţa dintre frumosul ca absolut şi frumos ca realitate obiectivă, aceste aproximări fiind cele două coordonate care definesc cel mai bine conceptul de frumos aflat în realitatea accesibilă fiinţei umane. Frumuseţea, la Platon, este un concept care se află în strânsă legătură cu raportul dintre om şi Dumnezeu (Fiinţa); Dumnezeu este astfel văzut ca fiinţa absolută care reprezintă un ideal spre care omul ca fiinţă de lut sau trecătoare trebuie să acceadă spre a cunoaşte frumosul absolut. Acest frumos absolut trebuie să fie în primul rând înţeles prin puterea lăuntrică a omului, iar mai apoi exprimat în spaţiul exterior, cumva ca o închinarea frumosului de natură spirituală şi superioară pe care omul îl percepe la nivelul sufletului. Omul vede Fiinţa înfinită prin prisma sufletului, iar după ce îşi aruncă privirea spre aceasta, este transportat dincolo de graniţele sinelui şi observă infinitatea pe care conturul frumuseţii o poate lua. Frumosul derivă din contemplarea frumuseţii divine şi de altfel ajută individul ca fiinţă telurică să contempleze asupra Fiinţei şi să traverse acest pod al frumuseţii imateriale către însăşi esenţa spiritului. Frumosul  este acela care ne ridică, în acelaşi timp, deasupra sensibilului, purtându-ne către ce este adevărat, către ceea ce contează cu adevărat pentru oameni ca ansamblu, dar şi ca entităţi individuale. Atât adevărul, cât şi frumuseţea, se raportează la Fiinţă, ţinând-o revelată şi revelând-o, în acelaşi timp şi făurind posibilitatea de a deveni tangibilă doar prin dominaţa spiritului. Frumosul platonian este şi un aspect al Binelui, cel prin care Binele este măsură şi proporţie în privinţa construcţiei umane. Platon considera ideile ca fiind veşnice şi nestricăcioase, fiind entităţi independente necreate de zei şi surse primare ale existenţei umane ca proces individual. Binele se află dincolo de fiinţe, aşa cum se află şi Frumos, iar faptul că în filosofia platoniană cele două nu erau delimitate, ci mai degrabă folosite una în locul celeilalte indică o apropiere a filosofiei antice de teologia creştină. Ideea de Bine nu poate exista fără alte trei concepte cheie, Frumosul, Simetria şi Adevărul, iar frumuseţea izvorăşte tocmai din încercarea sufletului uman de a se apropia de acest concept desăvârşit şi demn de dorit. Chiar în Banchetul, gradarea frumuseţii este definită ca o scară pe care sufletul trebuie să o urce până la vederea Frumosului absolut. Această vedere a Frumosului deiform este singura care dă sens vieţii, iar fericirea constă tocmai în vederea acestui Frumos veşnic. Prin urmare, atunci când aflăm ce este cu adevărat Frumosul, aflăm şi ceea ce semnifică Binele; raportarea Frumosului şi Binelui la Dumnezeu constituie însăşi adoptarea unei funcţii speciale a Frumosului. Cosmologia frumosului străbate lumea materială şi se adresează în primul rând perceperii spirituale, air strălucirea acestuia se arată limpede privirii şi stârneşte erosul în sufletul văzătorului.

Din perspectiva teologiei ortodoxe, Frumosul poate fi privit ca numele farmecului lui Dumnezeu, deci însăşi Frumosul dumnezeu, absolut şi inteligibil – această linie de gândire cu rădăcini adânci în tradiţia filosofică a Greciei antice se asimilează şi tradiţiei teologice a Bisericii. Astfel, pe aceeaşi linie promovată de filosofia platoniană, Frumosul nu se va diferenţia de Bine, ci ,,Dumnezeu este plinătatea frumosului şi binelui, primul şi unicul frumos şi bun […] acest bine este slăvit ca frumos şi frumuseţe, ca iubire şi iubit’’[1] Frumosul continuă să fie sursă primară pentru esenţa spirituală, iar Frumosul supra-fiinţal pe care Sfântul Dionisie îl consideră în primul rând sursa cea mai importantă a spiritului este cel care devine centrul spre care fiinţa umană trebuie să tindă pentru a ajunge la cunoaşterea absolută. Acest moment este şi cel în care Frumosul poate redat prin creaţie, deci prin artă – creaţia divină se transformă în obiect teluric, dar îşi păstrează sacralitatea şi se contopeşte cu conştiinţa umană pentru a conduce pe calea spiritualităţii.

Icoana ca logos al frumuseţii infinite

Dacă până acum a fost menţionat Frumosul la nivel teoretic atât din punct de vedere al filosofiei greceşti antice, dar şi din perspectiva teologiei ortodoxe, analiza următoare are în centrul său imaginea icoanei ca sursă a exprimării Frumosului prin intermediul artei. Arta, ca instrument primordial prin care Frumosul capătă un sens palpabil pentru spectatorul uman, este şi cea care intermediază relaţia dintre omul ca fiinţă şi divinitatea reprezentată ca Fiinţa superioară, care dictează cumva apropierea fiinţei umane de frumuseţe şi de asemenea de bine. O icoană este o invitație publică sensibilă de a participa la frumusețea unei spiritualități divine, pe care omul o poate cunoaşte prin contemplare şi conform dictonului antic, cât şi din perspectiva teologică, doar prin ascensiunea spre centrul spiritual lăuntric. ,,Icoana este un obiect de închinare care încorporează harul divin și face parte integrantă din liturgie. Adesea și cu un motiv bun, icoana se numește ,,teologie în imagini’’’’[2], deci practic este locul în care imaginarul divin se contopeşte cu simbolul de care omul are nevoie pentru a înţelege în întregime arta şi prezenţa divinului în aceasta. Icoanele pot fi înțelese ca un simbol al identității Bisericii Ortodoxe, fiind reprezentative prin modul în care prezintă la nivel simbolic învăţătura biblică prin anumite canoane ale picturii alese; de exemplu, folosirea culorilor preponderent calde pentru a reda veştmintele, auriul care simbolizează deopotrivă regalul şi superiorul, chiar şi iconoastasul ca element de sine stătător. Există o interdependență între spiritualitatea ortodoxă, iconografia și închinarea liturgică[3], dovedind că fără icoana traseul ortodox nu poate fi parcurs în totalitate. Fiecare icoană face parte din liturghia Bisericii și ca o fereastră deschisă spre prezența eshatologică a lui Dumnezeu în istorie, iar icoanele permit individului să participe la frumusețea veșnică şi divină a lui Dumnezeu. Acestea aparțin spațiului specific unei Liturghii ortodoxe, iar dictonul conform căreia nu există Liturghie ortodoxă fără icoane și nici o biserică ortodoxă fără iconostas este cumva şi baza direcţiei în care atât arta, cât şi individul trebuie să se îndrepte.

Ortodoxia nu înseamnă în totalitate dogme și canoane rigide, ci mai întâi descrie o experiență vie și făureşte o bucurie doxologică față de frumusețea pe care Divinitatea o creionează în viaţa telurică. Ca simboluri sensibile, icoanele ne conduc spre Dumnezeu și la viziunea divină – visio Dei, fiind totodată şi poduri pentru Împărăția lui Dumnezeu și pentru Frumusețe. Ființele umane sunt capabile să devină un tufiș arzător al frumuseții divine, întocmai ca în învăţăturile biblice, dar totuşi să  devină conştienti de filosofia Frumuseţii pe care trebuie să o adopte în arealul individual. Graţiei acestei comuniuni dintre Frumos şi Bine, omul poate comunica cu acea ,,lumină divină’’ amintită în teologia ortodoxă şi se poate transforma pe sine într-o sursă istorică și originală a acestei frumuseți vii și transformatoare. Misterul unei icoane este misterul încarnării divine și a locuinței în lumea creată din stratul teluric; astfel se subliniază şi ideea conform căreia ființele umane sunt icoane ale lui Dumnezeu. Dorința interioară pentru frumusețe este dorința de comuniune cu Dumnezeu, cu Divinul şi cumva redarea acesteia prin artă la nivelul sacrului. Icoanele sunt o invitație de a deveni ,,lumina lumii”, o sursă de frumusețe spirituală și eshatologică în lume, dar şi de da individului posibilitatea de a explora spaţiul sacru prin creaţiile proprii. Icoana este în sine un obiect încărcat de spiritualitate, însă nu numai aceasta, ci și omul poate deveni o doxologie vie, o fereastră a harului minunat al lui Dumnezeu, o transparență față de sfințenia divină. Oamenii sunt chemați să întrupeze frumusețea divină în viețile lor ,,pentru a transfera frumusețea originalului în asemănarea Sa” [4], iar ei pot face acest lucru prin descoperirea Frumuseţii şi Binelui şi prin adoptarea lor şi redarea în arta proprie, fie că este vorba despre obiecte sau pur şi simplu transformarea vieţii. Icoana este o expresie a ființei umane ca homo religiosus, omul fiind creat de Dumnezeu și având o dimensiune sacră, transcendentală. Cumva parcurgând filosofia platoniană, prin cunoaşterea Frumosului absolut omul poate cunoaşte şi frumosul său propriu, având posibilitatea să îl redea prin creaţie. Pictograma este ceva dinamic și nu statică, iar oamenii fiind o icoană vie a lui Dumnezeu, pot să crească în comuniune cu Creatorul său. Icoanele sunt o teologie a gloriei și a glorificării, a bunătății divine, a dragostei și a frumuseții, dar şi o marcă a speranţei umane de ascensiune pe scara spirituală prin intermediul rugăciunii adresate puterii divine. Icoanele reprezintă un semn al viitorului în măsura în care acestea transmit și fac ca acest viitor să fie accesibil lumii actuale, oferind de altfel şi speranţă şi ghidând individul spre cunoaşterea frumuseţii proprii prin descoperirea Frumosului divin.

Fiecare icoană face parte din lumea naturală și materială și, în același timp, face parte din universul transfigurat, adică al noii creații. Transfigurarea lumii a avut loc în primul rând prin învierea lui Hristos și prin coborârea Duhului Sfânt, iar o icoană nu poate fi făurită decât prin respectarea acestei condiţii prime. Mai mult, o icoană este o realitate epicletică, o iradiere a frumuseții materiei înviate și o sursă de transformare a puterii în lumea noastră. Icoana este o forță vie a vieții culturale, religioase și sacramentale, prin care se revelează frumuseţea spiritului şi a divinului. Ea face parte din cosmos și deține o importanță cosmică: icoanele sunt în sine mijloace liturgice de celebrare a lumii viitoare, imitarea sau vizualizarea înțelepciunii divine, mărturisirea întrupării, prezența întrupată a harului divin și a frumuseții. Arta sacră deţine un rol deosebit în formarea individului, fiind o pledoarea pentru educaţia estetică pe care omul trebuie să o acumuleze şi să o înglobeze pentru a ajunge la Absolut.

Icoanele sunt o teologie a gloriei și a glorificării, a bunătății divine, a dragostei și a frumuseții, dar şi un semn al viitorului în măsura în care acestea transmit și fac ca acest viitor să fie accesibil lumii actuale. Ele sunt, de asemenea, o sursă de inspirație și orientare, creionând o cultură a mărturiilor liturgice despre victoria asupra morții, suferinței și a bolii prin viitoarea frumusețe a gloriei divine. De asemenea, denumite şi ,,canal al puterii și harului divin”[5], prin icoane se revelă adevărata frumuseţe a creaţiei şi astfel omul devine el însuşi făuritor prin harul divin, iar scopul acestei creaţii individuale este ,,să ilustreze frumusețea și gloria divină în feluri materiale care sunt vizibile ochilor fizici’’[6]. O icoană indică, anticipează și participă la sfințenia și gloria lumii care vine, reprezentând și exprimând ,,realitatea care a fost revelată în transfigurarea de pe Muntele Tabor”. Icoanele sunt strâns legate de realitatea eshatologică a noii creații și iradiate în lume sfințenia, lumina necreată, gloria și frumusețea harului divin, iar frumuseţea lor se apropie de însuşi simbolul suprem al Divinităţii: ,,nici pur estetică, nici pur spirituală, frumuseţea icoanei e interioară şi are izvorul în arhetipul (modelul) ei […] această frumuseţe scapă simplului estetician, căci descoperirea esenţei profunde a icoanei solicită celui ce o contemplă o iluminare interioară. Acesta trebuie să primească Lumina, care este Dumnezeu însuşi.’’[7]

Icoanele comunică în primul rând frumusețea împărăției lui Dumnezeu ca o comuniune perfectă fără suprimare, o comuniune fără dominație, emiţând o frumusețe inexprimabilă, care este înrădăcinată în frumusețea viitoare a Împărăției cerurilor. O prezență clară, carismatică a frumuseții divine în lume, o anticipare a noii creații care devine realitate spaţiul exterior tocmai pentru a indica modul în care realitatea spirituală poate fi transfigurată în obiect, icoana este un element vizibil al religiei și al produselor vieții spirituale. Nu este doar expresia unor intenții artistice, ci și o expresie a unei religiozități vizibile, iar acesta este argumentul care combate orice părere care identifică icoana pur cu o creaţie umană.

În concluzie, icoanele sunt o teologie a frumuseții și o sinteză a unei estetici ortodoxe a mântuirii, iar frumosul rămâne o datorie și o categorie centrală în tradiția ortodoxă. Plecând de la principiul platonian, frumosul este o axiomă a vieţii individului şi totodată un argument raţional pentru susţinerea raţională a credinţei. Nevoia omului de a căuta adevărul fiind atras de frumuseţea divină îl poartă spre sensul creaţiei infinite, iar diferenţierea dintre Frumos şi Bine nu mai posedă graniţă în călătoria sufletului. De la filosofia antică până la concepţia creştinismului ortodox, Frumosul a rămâs un pilon principal în ceea ce priveşte rolul său în conturarea vieţii umane deopotrivă din punct artistic, teologic, filosofic şi individual. Icoanele, în ciuda reformelor impuse de iconoclasm şi repercursiunile acestuia, şi-au păstrat aura divină prin frumuseţea compoziţiei şi a tehnicii în care exprimă văzătorului adevărul spiritual. Astfel, admirând frumusețea cu ochiul minții, omul va fi capabil să-şi cultive adevăratele virtuți și să devină prieten cu Dumnezeu.[8]

Bibliografie:

FLOREA, Petroniu, Icoana ortodoxă, editura Episcopiei Române a Oradiei, Bihorului şi Sălajului, Oradea, 2002;

PLATON, Phaidros sau despre frumos, editura Humanitas, Bucureşti, 2011;

PUPĂZĂ, Daniel după Sfântul Dionisie Areopagitul, Taina frumosului şi binelui, editura NEMIRA, Bucureşti, 2014;

QUENOT, Michel, Icoana: Fereastra spre absolut, editura Enciclopedica, Colecţia Orizonturi spirituale, Bucureşti, 1993.

[1] PUPĂZĂ, Daniel după Sfântul Dionisie Areopagitul, Taina frumosului şi binelui, editura NEMIRA, Bucureşti, 2014, p. 102

[2] QUENOT, Michel, Icoana: Fereastra spre absolut, editura Enciclopedica, Colecţia Orizonturi spirituale, Bucureşti, 1993, p. 73

[3] FLOREA, Petroniu, Icoana ortodoxă, editura Episcopiei Române a Oradiei, Bihorului şi Sălajului, Oradea, 2002, p. 64

[4] Ibidem, p. 78

[5] FLOREA, Petroniu, Icoana ortodoxă, editura Episcopiei Române a Oradiei, Bihorului şi Sălajului, Oradea, 2002, p. 93

[6] QUENOT, Michel, Icoana: Fereastra spre absolut, editura Enciclopedica, Colecţia Orizonturi spirituale, Bucureşti, 1993, p. 112

[7] QUENOT, Michel, Icoana: Fereastra spre absolut, editura Enciclopedica, Colecţia Orizonturi spirituale, Bucureşti, 1993, p. 123

[8] PLATON, Phaidros sau despre frumos, editura Humanitas, Bucureşti, 2011, p. 85