Concursul Martha Bibescu – Literatura – Cat.C – Mentiunea – Adina Iftime – O adiere din gradina

O adiere din grădină

Dintotdeauna natura a reprezentat o sursă de inspirație pentru mine. Crescând, în copilărie, la casă cu grădină și o mică livadă, cu toate că locuiam în oraș, am perceput inconștient, treptat, mediul înconjurător ca pe o natură extinsă, personală și personalizabilă. Una care, prin alcătuirea sa firească, era contextul neîndoielnic creat pentru reverie și pentru făurirea  aspirațiilor, fără limitări, atât timp cât ramurile copacilor se îndreptau atât de sus, iar cerul era atât de infinit.

Această nemărginire, care îmi era disponibilă neîncetat, care suferea clipă de clipă transformări, dar avea grijă totodată să își păstreze integritatea și constanța în ansamblu, era cât se poate de împrejmuită de gardul de lemn care delimita visarea de asfaltul neutru al străzilor paralele și care era totuși, la rândul său, un fel de frate în această familie desemnată de casa mea, pe strada ei. Admirând apusul de pe băncuța dreptunghiulară, într-un colț de vie, simțeam cum structura convențională a unei curți capătă amploarea unei livezi fermecate, plină de delicii, sau ia uneori forma unei păduri copleșitoare prin mișcările hotărâte ale copacilor înalți. Întrezăream ce ar putea să fie și mă minunam de ceea ce este. Tot în vie se găseau căpșuni ascunse sub brocarturi de frunze înveselitoare, ca rod și amintire a florilor mărunte, ca de smântână, ce se iveau printre ochiurile de vie care lăsa, cu amabilitate, să pătrundă soarele ca prin niște vitralii.

Când consideram că am terminat, pentru moment, de respirat aerul melancolic din spatele casei, parcurgeam repejor drumul până la porțiunea cu flori care încadra, văzută din stradă, ușa centrală. Salutam cireșii, bătrâni și înțelepți cu crengile încărcate și aplecate de povara fructelor cărnoase și strălucitoare, apoi treceam pe lângă vișinii care păreau niște tineri zvelți și pregătiți de joacă. Admiram gutuiul catifelat, pe care nu îl înțelegeam încă foarte bine, pentru că fructele sale se dovedeau a fi mai dificile decât rudele lor, de la alți unchi-copaci, dar pe care le savuram în bucățele ferme și crocante în dulceața servită toamna. Și cu mulții caișii aveam, de asemenea, o relație specială, sau mai bine spus cu zarzării. Judecam că ei ar fi piersicii care cresc la casă și tresăream cu bucurie la auzul sunetului produs de fructele care cădeau la pământ, odată scuturat copacul. Cele la care ajungeam doar prin întinderea mâinii păreau niște topaze nevătămate culese direct în rochie și mâncate cu poftă una câte una.

Odată ajunsă la flori, cercetam curioasă petalele felurite, modul în care atârnau pe gâtul delicat al lalelelor, crizantemelor, trandafirilor, în funcție de sezon. Simpla lor existență demonstra că în fiecare zi ne începeam ziua cu un scop, cu o dorință, cu o idee pe care o lucrăm cu concentrare, pe care o lăsăm să se odihnească noaptea, odată cu noi, pentru ca, mai apoi, a doua zi, să se dezvolte în continuare, sub atenta noastră supraveghere. Așa îmi părea, cu toate că nu reușeam să-mi explic aceste conexiuni, că tot ce este în jurul nostru și, implicit natura, atât de puternică prin prezența sa, este martor la viața noastră de zi cu zi, ne acompaniază și chiar educă, într-o oarecare măsură, care presupune, aș îndrăzni să spun, o cantitate de mister și spiritualitate. Nu avea loc nicio schimbare majoră, dar fiecare moment al zilei avea însemnătatea sa distinctă și fiecare adiere de vânt alina altfel florile și frunzele și atingea altfel oamenii.

Odată cu aplecarea asupra florilor, am început să fiu tot mai familiarizată cu aromele lor, să le asociez cu anumite clipe, imagini ori trăiri, pentru ca ulterior, să extind această analiză olfactivă la întreg mediul înconjurător. Găseam că un anumit miros va rămâne mereu în memorie ca amprenta unui anumit cadru dintr-o zi, sau că altul este încărcat de o emoție atât de mare încât, instinctiv, mă opream pentru o clipă pentru a lăsa ca fiorul acelei senzații să mă înconjoare cu greutatea sa care plutea în aer precum parfumul dulce și apăsător al iasomiei într-o seară senină, dar răcoritoare de vară. Fără a realiza pe deplin, am adunat toate aceste impresii olfactive, senzații tactile ale naturii și imagini ale decorului natural, ca într-o cutie rară pe care am purtat-o neîncetat cu mine și în care au intrat în continuare, nenumărate astfel de tablouri senzoriale. Inițial obiecte ale contemplării sau elemente care există nestingherite și ne asistă, elementele din natură, alături de cele pe care le fabricăm noi, prin imaginația și voința proprie, pe care alegem să le alegem, deci le selectăm într-o manieră subiectivă din exteriorul, dar și din interiorul nostru, ajung să devină locuitori ai noștri, în intimitatea casei noastre. Uneori, optăm să deschidem poarta fără a fi siguri de identitatea oaspetelui, iar alteori, lăsăm ușa deschisă și aprindem luminile chiar de când am aflat sau presimțit că invitatul a cotit la dreapta și a ajuns deja pe strada noastră.

Relația noastră, a oamenilor, cu natura este indisociabilă, iar modul în care operăm cu ceea ce ea ne oferă, este similar chiar căii prin care un cititor alege să înțeleagă și interpreteze un text, putând invoca aici conceptele de opera aperta și de scriitor model, pe care le regăsim la Umberto Eco. Putem avansa ideea că natura, a cărei apropiere ar trebui să o resimțim firesc și fără medieri impuse, este un tărâm pe care noi intrăm și pe care îl percepem prin anumite filtre, prin prisma unui cumul de factori și care, într-o relație de reciprocitate, așteaptă din partea noastră un răspuns, o reacție, sau măcar ne furnizează, tacit, bogate resurse pentru a înțelege și a ne înțelege mai bine pe noi înșine. Din perspectiva în care natura este o parte esențială a vieții umane, se poate considera inclusiv că tot ceea ce este transformat, fabricat, manipulat de om, prin procesele civilizatoare la care omenirea a luat parte până acum, nu reprezintă decât o altă latură a naturii, care dovedește în plus capacitatea sa de transformare și adaptare. De exemplu, prin extensie, în suita de mici, dar adesea complexe momente care alcătuiesc viața noastră cotidiană, florile presate dintr-un album așezat cu grijă pe raftul din stânga sus al bibliotecii din sufragerie, pot semnifica la fel de mult pentru noi cât înseamnă o zi petrecută în întregime într-o pădure deasă. Desigur, cele două situații cunosc o mare distanță între ele și nu ar fi corect să le considerăm cu adevărat egale, însă ceea ce este cu adevărat important este modul dinamic, divers și personal în care alegem să acordăm atenție naturii, să o integrăm în viața noastră, în orice formă.

Printr-o analiză a obiceiurilor noastre, a gândurilor și trăirilor prin care experimentăm viața în fiecare zi, putem ajunge la o mai profundă cunoaștere de sine, la descifrarea elementelor care ne compun lumea proprie, dar și la conturarea și definirea valorilor personale, care ne sunt, în cele din urmă, ghid. Iar astfel, putem conștientiza și rolul naturii în existența noastră, un alt reper la care ar trebui să ne raportăm în permanență, indiferent că aceasta ne-a devenit un prieten  exemplar sau că dă dovadă uneori de o elegantă discreție.