Concursul Martha Bibescu – Literatura – Cat. B – Premiul II – Teona Tofan – Mama mi-a spus să nu vorbesc cu strainii

Mama mi-a zis să nu vorbesc cu străinii/

Când măștile cad, oamenii nu mai sunt străini

„Să nu vorbești cu străinii, nici nu știi ce le trece prin cap. Să nu iei niciodată ceva de la un străin, ei te ademenesc, nu știi ce am pățit eu. Să ții minte să nu vorbești cu străinii! Dacă te simți în pericol, țipi, atragi atenția, lumea o să te ajute.” După ce mi-a zis asta, mama mi-a dat un fluier și a adăugat că, dacă nu e niciun alt străin care să mă scape de străinul care e periculos pentru că e străin, să fluier cât de tare pot ca să-l sperii.

Bineînțeles, sunt foarte norocoasă că mama mă învață să mă păzesc și sunt și mai norocoasă că nu am fost niciodată pusă în situația în care să fluier. Singurul lucru pentru care nu sunt norocoasă este că îmi plac străinii, admir străinii și nu mă feresc să vorbesc cu ei. Sunt oameni simpli care trec pe stradă, îi urmăresc și singurul mod prin care pot eu să-mi dau seama dacă îmi place de cineva sau nu este să conversez vrute și nevrute. Chestia e că nu simt nevoia să îmi placă de străinii care vor rămâne străini, pentru că nu mi-am făcut vreodată prieteni la întâmplare pe stradă, dar ce vreau să fac eu aici e să arăt cât de interesanți pot fi oamenii pe care niciodată nu-i bagi în seamă, pe care îi eviți și cu care nu ai nicio legătură.

STRĂIN 001 sau despre încredere

Pentru început, ca să vă conving că nu absolut toți străinii sunt dubioși, am să relatez una dintre cele mai frumoase întâlniri întâmplătoare pe care le-am avut vreodată. Eram în centru și cântam la ukulele cu pălăriuța la picioare, ca să fac bani de buzunar. Cântam 17 ani de Alexandru Andrieș și încercam să nu mă uit la oamenii care treceau, ca să nu pară că cerșesc în adevăratul sens al cuvântului. De fapt, nici nu făceam asta. În câmpul meu vizual intrau doar papuci și sacoșe care își continuau drumul, ignorându-mi talentul. Totuși, o pereche de papuci s-a apropiat și, ca să multumesc omului care voia să-mi dea un ban, am ridicat capul. Era o fată tânără care nu se îndrepta spre pălăriuță, ci spre banca pe care stăteam. S-a așezat lângă mine, iar eu m-am oprit din cântat, credeam că vrea să vorbim, dar ea mi-a zis:

– Cântă în continuare, vreau doar să te ascult.

Am cântat și am terminat 17 ani, apoi i-am cântat Ce bine că ești, adaptată de Nicu Alifantis. Fata aceea își dăduse masca jos și am văzut-o serioasă, destul de sumbră și încordată. „Poate e mai timidă”, mi-am zis și am făcut cunoștință cu ea. O chema Mari, avea 23 de ani și era studentă la Conservator, la canto.

– Ce cânți? am întrebat-o.

– Muzică clasică doar, știi cum e…

– Vrei să facem duet?

Nu mai știu cum am ajuns să cântăm House of gold de la Twenty one Pilots, eu nu știu bine acordurile de la melodia asta, așa că a trebuit să le caut pe net și, ca să nu fie momentul acela ciudat de tăcere, am întrebat-o:

– Și… cum e la 23 de ani? E greu să fii adult?

– Păi… e cam greu acum. Mi-a murit tatăl recent.

Asta m-a surpirns. Până la urmă, ce spui într-o situație din asta? Un străin își deschide sufletul în fața ta și face o mărturisire atât de grea. Cum ar putea alt străin să răspundă?

– Știi, i-am zis, este teoria asta care zice că materia nu există și totul e făcut din energie, materia e doar o formă de vibrație a energiei. Dacă stai să te gândești așa…

Dar am văzut-o pe Mari uitându-se altfel la mine și m-am oprit.

– Asta mi-a zis și el, a spus. A zis și că de ceva vreme crede că o să dispară subit, a murit în somn la scurt timp după aceea.

Ne-am uitat una la cealaltă și apoi ea a zis să cântam și am cântat House of gold, Nebunde alb și Can‘t help falling in love. Mari a început să se relaxeze și să zâmbească, parcă deodată împăcată cu sine, apoi a venit prietena cu care trebuia să mă văd în ziua aceea și eu și Mari a trebuit să redevenim străine. Dar a plecat zâmbind și mi-a spus că muzica o liniștește.

– Chiar aveam nevoie de asta, mi-a zis.

STRĂIN 002 sau despre frustrare

           Acum e rândul celei mai ciudate experiențe, care mă face să râd și să plâng în același timp. De data asta eram în Copou, era 8:30 și ploua, școala începea la 10 și eu nu voiam să mă duc prea devreme pentru că sigur m-aș fi plictisit. Așa că m-am dus într-un foișor din parc ca să mă uit la copaci și să meditez la tot și la nimic.

La un moment dat, în foișor a venit o pisică ce și-a făcut singură culcuș pe picioarele mele, care desigur erau mai confortabile decât lemnul ud sau pământul înnoroiat. I-am zis Norocel și am început să o drăgălesc și să o mângâi, chiar dacă nu prea mă lăsa. Oricum, între timp, pe lângă acest foișor a trecut un domn îngrijitor, fără prea mulți dinți în gură, îmbrăcat în haina aceea verde de la Salubris. L-am văzut doar cu coada ochiului, nu prea am vrut să-l  fixez cu privirea, dar, la un moment dat, l-am auzit întrebând:

– Scuze, știi cumva cât e ceasul?

– Opt jumate, i-am zis.

Apoi m-am întors la mângâiat pisica, dar am observat că el tot își căuta de treabă în jurul foișorului.

–Știi a cui e pisica asta? aîntrebat.

–E pisica tuturor cred, i-am zis.

–Da, pisica tuturor, toți îi dau de mâncare. E foarte bândă.

Nu mai știu ce am vorbit cu el, dar la un moment dat a intrat în foișor și s-a apucat să strângă chiștoacele. N-am simțit niciun fel de frică pentru că el nu părea un om dubios, doar unul singur și trist. Partea interesantă începe de aici, nu știu cum s-a nimerit, dar el mi-a zis:

– Am patru milioane salar, vin aici și fac curat peste tot pentru patru milioane. Patru milioane.

– Așa puțin? Cum trăiți din atât?

– Numai eu știu cum trăiesc, a spus apoi s-a apropiat destul de tare, dar să știi, poți face ce vrei aici, să lași cât gunoi vrei. Patru milioane iau, din patru milioane trăiesc.

Eu nu i-am mai zis nimic, am rămas puțin să mă gândesc dacă e adevărat că salariul lui e de patru milioane.

–Vorbesc serios. Eu mă duc mai încolo, tu poți să faci ce vrei, nimeni nu te vede. Oricum săptămâna viitoare mă duc să muncesc altundeva, patru milioane. Poți să faci ce vrei, poți să scuipi. De ce nu scuipi? Mă duc mai încolo și nimeni nu te vede.

Eu am început să râd, dar am văzut că e foarte serios.

– Hai, scuipă, nimeni nu te vede, mă duc puțin mai încolo.

Am încercat să mă scuz cum puteam, deși momentul era penibil. M-am uitat la ceas și am văzut că se făcuse deja nouă și un pic, i-am zis că trebuie să plec și că am să vin altă dată să fac mizerie.

Am povestit întâmplarea unor prieteni și ei au zis că domnul de la Salubris are fetișuri ciudate și că e nebun, dar eu nu cred asta, cred că era puțin nebun, dar cel mai mult mi se pare că ura din toată inima parcul acela, îl ura atât de mult încât punea străinii să scuipe. Îmi imaginez cum vine în fiecare dimineață să curețe, când e aglomerat poate vine și seara, câte tipuri de oameni vede, cât de dezgustat e că primește doar patru milioane (nu prea cred că e salariul lui real, dar am luat-o ca atare). Mi se pare că dorința lui vine doar din ură și îmi pare foarte rău de bietul domn de la Salubris a cărui unică dorință e să vadă un om scuipând locul pe care el îl curăță mereu.

Străin 003 sau despre durere

           A treia experiență nu e nici cea mai ciudată, nici cea mai deosebită, e cea mai violentă.

Eram în alt parc cu două prietene, începuse să plouă, iar noi stăteam pe o bancă și una dintre ele citea dintr-o carte de poezii. La un moment dat, un domn a trecut pe lângă noi, un domn foarte ciudat, îmbrăcat în negru, cu o căciulă neagră pe cap și cu niște sacoșe într-o mână. Faptul dubios a fost că s-a oprit în fața noastră și s-a uitat la noi, eu m-am uitat la el, apoi la prietenele mele care și-au coborât privirea. El a văzut energizantul din mâna uneia dintre ele și a întrebat:

– E energizant, nu?

Eu i-am spus că este și, pentru că era luat din banii mei, l-am luat din mâna prietenei.

– Dacă vreți puteți să îl luați dumneavoastră, mai e puțin totuși.

Mi-arăspuns că nu bea porcării, dar avea o perioadă în care obișnuia să bea câte cinci energizante pe zi, energizante care costau șapte euro bucata.

– Aveți bani, i-am zis.

– Aveam.

Apoi a început să ne înșire povestea vieții lui, o poveste ciudată, violentă, intrigantă. Ne-a spus că avea bani și foarte mulți prieteni care îl ajutau să-i facă, erau bani murdari, nu a spus exact ce făcea pentru ei, dar a zis că toți prietenii lui l-au trădat. A povestit că era poreclit Văduva Neagră, pentru că nu avea niciun prieten și mama lui a fost omorâtă de un musulman pentru că era creștină. A spus că se trage din haiduci și a povestit despre un renumit haiduc (al cărui nume nu mi-l mai amintesc) căruia i-a fost crucificată sora pentru că nu a vrut să îl vândă. Ne-a spus cum i-a bătut pe toți prietenii lui care l-au trădat și cum obișnuia să se taie pe brațe. Ne-a arătat tăieturile și ne-a povestit cum unele nu se închideau. A povestit lucuri oribile despre experiența din școala de corecție și din închisoare, despre lumea violentă în care trăia, despre cât urăște musulmanii pentru că i-au omorât mama și multe altele.

Întâlnirea cu acest om a fost ca o interacțiune cu cineva din altă lume. Eu nu am să trec niciodată prin experiențe atât de violente, iar modul în care povestea despre toate nu era cu părere de rău, nu părea că suferă, părea că a trăit ceea ce i se părea lui normal să trăiască, accepta și îmbrățișa violența așa cum eu accept și îmbrățisez faptul că îmi plimb cățeii dimineața.

Prietenele mele s-au speriat de el, pentru că nu și-ar fi terminat poveștile nici dacă am fi stat până târziu cu el. Până la urmă, am reușit să ne ridicăm de pe bancă și să îi arătăm că vrem să plecăm, dar el tot nu înceta să ne spună. La un moment dat, a zâmbit și a zis:

– Am văzut că v-am  speriat.

Eu am zâmbit politicos pe sub mască și el ne-a urat toate cele bune, apoi ne-am despărțit.

Nu pot zice că întâlnirea cu el a fost ceva ce m-a speriat, pot zice totuși că a fost una marcantă. Nu m-am gândit niciodată conștient că există oameni în orașul meu care au parte de atât de multă violență. Cu siguranță, undeva în mintea mea era ideea asta, știam că există o parte așa de violentă a lumii, dar mă gândeam că e foarte departe de mine. Când m-am întâlnit cu un reprezentant al acelei realități, a fost ca și cum aș fi gustat un nou fel de mâncare.

Încredere, frustrare, durere… toate întâlnirile cu acești străini m-au făcut să înțeleg câte ceva, lucruri pe care nu aș fi putut să le descopăr dacă rămâneam în bula mea de trei prieteni. E adevărat că mă expun unor riscuri de fiecare dată când accept ca un om pe care nu-l cunosc să se apropie de mine, dar, dacă nu aș fi avut parte de acea adrenalină, acum n-aș fi avut niște lucruri interesante (cred eu) de zis. Și apoi, am înțeles că atunci când măștile cad, când ți se permite să ajungi la ei, oamenii nu mai sunt străini.

Leave a Reply